[dobrin7m]

Citind pe aici mesajele ce s-au mai scris, mai ales postarea lui Gpalama mi-a atras atentia ceva anume. Care va sa zica Leonte spunea ceva despre idolatrie iar Gpalama a venit sa tune si sa fulgere ca noi nu avem vitei de aur in Biserica noastra spre inchinare.

Si mi-am zis in sine , o fi Leonte chiar nebun? Ia sa ma uit in jur daca vad niscaiva vitei de aur. M-am uitat in Biserica si nu am vazut. M-am uitat prinprejur la cei din preajma, nu am vazut. Insa m-am uitat mai atent la mine. Cand ce sa vad? doi "vitei mari de aur" tronau in inima mea (Slava lui Dumnezeu ca i-am vazut!). I-am intrebat cum ii cheama. Unul imi raspunse: eu sunt mandria de sine iar altul imi raspunse , eu sunt slava desarta. Bine macar ca i-am vazut, ce ma faceam de nu-i vedeam? Asa am sa pun mai multa rugaciune la Dumnezeu sa ii scot afara din inima mea si sa fac loc lui Hristos.

Dragilor forumisti sunteti de acord sa admitem ca viteii de aur de care pomenea Gpalama sunt astia doi ce ii gasii eu? iar eu sa fiu cea idolatra care se pocaieste si care vrea sa scape de aceste pacate?

Acuma mai am numai o intrebare: cand am sa strig la astia doi vitei de aur, fireste intarita in rugaciune de Dumnezeu, sa iasa afara din inima mea, imi dati voie sa fiu manioasa si aspra?

Acum cu voia voastra am sa pun un citat din Sf. Ignatie Briancianinov - Despre inselare cu intrebarea la Leonte: asa-i ca despre asta era vorba in cuvantul tau? sau ma insel.

"Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca
Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de ravna trupeasca si sufleteasca, ce se
infatiseaza la aratare ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet. Oamenii
din lume si multi dintre cei ce duc viata monahiceasca, datorita nestiintei lor, lauda mult o
asemenea ravna, nepricepand ca izvoarele ei sunt parerea de sine si trufia. Aceasta ravna ei o
preamaresc ca ravna pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica, pentru Dumnezeu. Ea
consta in osandirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a celorlalti, pentru greselile lor
in privinta moralei si pentru cele impotriva bunei oranduieli si intocmiri bisericesti. Amagiti
fiind de o falsa conceptie despre ravna, ravnitorii lipsiti de intelepciune socot ca, lasandu-se
in voia acestei ravne urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitand ca ei - ravnitorii -
nu sunt sfinti, ci pacatosi.

Omul
manat de cugetarea trupeasca nu poate nicicum sa judece drept - nici despre propria lui stare
launtrica, nici despre starea aproapelui. El judeca despre sine insusi si despre ceilalti dupa
felul in care se inchipuie el insusi pe sine si dupa felul in care ii apar ceilalti pe dinafara,
potrivit cugetarii sale trupesti - bineinteles, gresit; si de aceea l-a numit Cuvantul lui
Dumnezeu, pe buna dreptate, fatarnic. Crestinul, dupa ce a fost tamaduit prin Cuvantul lui
Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu, primeste o vedere dreapta a propriei sale intocmiri
sufletesti si a intocmirii sufletesti a aproapelui. Cugetarea trupeasca, lovind ca o barna pe
aproapele care a gresit, intotdeauna il tulbura, nu arareori il pierde, niciodata nu aduce si nici
nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra pacatului. Dimpotriva, cugetarea
duhovniceasca lucreaza numai asupra neputintei sufletesti a aproapelui, miluindu-l,
tamaduindu-l si mantuindu-l."