Ca să vedem mai mult care este poziția Tradiției Sfinte a Bisericii lui Hristos în problema libertății, spre deosebire de poziția celor lipsiți de libertate creștină și închiși în tot felul de iudaisme care pretind că ar fi creștinism, fac apel din nou la Chiril al Alexandriei, mai precis la anumite comentarii ale sale la Ioan 8, 30-36, și la notele lui Dumitru Stăniloae pe marginea textului sfântului părinte. Libertatea mai poate fi identificată și prin înfierea „dumnezeiască”, prin nașterea din Dumnezeu la o nouă viață în Hristos, ca fii ai lui Dumnezeu, dar și prin îndreptarea prin credință (prin credința în Iisus Hristos și în opera Sa mântuitoare) despre care ne vorbește atât de insistent apostolul Pavel. Nu există libertate autentică decât prin relația în Duhul cu Iisus Hristos, Acesta fiind Cel Care are puterea să dea eliberarea și Care eliberează și înfiază la propriu prin Duhul Său cel Sfânt. Prin urmare, pentru a ajunge la eliberare și la libertate, care sunt produse ale harului lui Dumnezeu, ceea ce trebuie cultivată este relația de credință cu Iisus Hristos, Mântuitorul, relația conștientă ca urmare a chemării harului lui Dumnezeu. Libertatea este starea în care Hristos prin harul Duhului ne pune, și este vorba despre libertatea față de păcat, însă din punctul meu de vedere nu este doar o libertate față de păcat, ci și față de lumesc, față de orice este în cele din urmă neduhovnicesc, pentru că trupul luptă împotriva Duhului, chiar dacă nu orice este lumesc poate fi catalogat în mod necesar ca fiind ceva păcătos. Dar Hristos a venit să rupă lanțurile robiei, și „în Hristos” este libertatea creștină, în relația autentică de credință, iubire și ascultare față de Hristos în Biserica Sa, relație în care creștinul primește îndreptarea inițială dar și puterea unei tot mai profunde îndreptări ontologice, primind puterea de la Hristos prin Duhul de a rezista păcatului, de a nu mai păcătui treptat, treptat. Libertatea de rău și libertatea spre dreptate, adevăr și iubire, aceasta este libertatea pe care Hristos o dă creștinilor în Biserică.
Este de observat din nou accentul pe care Chiril al Alexandriei îl pune pe îndreptare prin credință, iar nu pe vreo „inițiere mistică” a bebelușilor sau chiar a altora care nu au prea multe în capul lor mai mult decât niște bebeluși, atunci când vine vorba despre viața spirituală. Și acest accent este pus și de Stăniloae, care aduce niște nuanțări, niște aspecte noi, specifice teologiei sale, în notele sale comentariu.
De aceea calea spre libertatea este în Harul lui Dumnezeu, în Sfintele Taine, în credința în Hristos, în relația duhovnicească directă cu Iisus Hristos, relație în care sufletul capătă efectiv la modul conștient Viața cea nouă, care eliberează de moartea păcatului și a ignoranței. De aici trebuie pornit, cu harul lui Dumnezeu, de la cultivarea relației vii, autentice cu Hristos Iisus Mântuitorul, iar nu de la o obediență oarbă, sclavagistă față de niște porunci ale unei Legi a lui Dumnezeu nedefinite. Cum spune apostolul Pavel, noi, creștinii (în măsura în care chiar suntem creștini, iar nu „de paie”) suntem sub Har, nu sub Lege, și prin urmare orice întoarcere de la Har la Lege este o cădere din Har și o întoarcere la o stare de robie și de robi. Dar Hristos a spus clar: „de azi nu mai sunteți robi, ci Îmi sunteți prieteni”. Iar prietenii, fiii au moștenire veșnică în Casa lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă vreo sfidare a Legii, sau a poruncilor dumnezeiești, ci dimpotrivă, Harul nu doar că nu sfidează legea, ci o întărește, pentru că numai prin Harul eliberator, transformator al lui Hristos căpătăm puterea de a înfăptui faptele Legii, de a nu păcătui, de a ne construi cumva chiar prin noi înșine, sub inspirația Duhului, propria noastră libertate în conștiința adevărului.
Viziunea iudaizantă propusă mai sus este una în fapt eretică și de inspirație eretică. Este aplicarea în practică a unei forme de erezie iudaizantă, în care libertatea este primită printr-un botez care nu presupune nici un angajament al credinciosului, după care acestuia i se cere în mod imperativ să împlinească niște porunci fără a parcurge calea normală a credinței, a trăirii conștiente a harului și iubirii Domnului Iisus Hristos, a unei căi de răstingire față de lume; pentru că libertatea nu poate fi obținută în afara Crucii lui Hristos, dar nici în afara crucii personale, pentru că foarte clar a spus Hristos că dacă cineva vrea să Îl urmeze, atunci să se lepede de sine, să își ia crucea și să Îl urmeze pe Hristos. Calea este deci prin urmarea sau imitarea lui Hristos, pentru că „cine zice că rămâne în El este dator și el însuși să umble așa cum a umblat El” (I Ioan 2, 6). Calea crucii, calea „răstignirii” față de păcat, calea răstignirii față de lumesc, față de mundan, față de derizoriu, față de lipsa de seriozitate, aceasta este calea spre libertate, iar nu o obediență oarbă, de tip sclavagist față de un Dumnezeu care în realitate se simte că nu este Dumnezeul-Cel-Viu al Scripturii, al Tradiției, al Bisericii, după o eliberare, mai mult sau mai puțin, însă eliberare care nu este simțită ci doar trebuie acceptată pentru că alții, „binevoitori”, vor să convingă că lanțurile și chingile lipsei lor de libertate este de fapt adevărata libertate, iar nu alta.
„Căci, eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar.” (Galateni 2, 19-21)
„Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credința care este lucrătoare prin iubire.” (Galateni 5, 6)
„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.” (Galateni 6, 14-15)
|