Din nefericire, și pedeapsa pe viață, sau orice pedeapsă care presupune încarcerarea sau chiar numai reținerea presupune măcar amenințarea cu moartea. Fără arme vinovații nu pot fi reținuți, iar în unele cazuri aceste arme chiar trebuie folosite.
A asculta de porunca „să nu ucizi” înseamnă, în lumea noastră, să fii ucis. Creștinul trebuie să accepte asta, într-adevăr, căci așa a făcut Hristos, așa au făcut și apostolii.
Poate că poporul care a împlinit porunca asta cel mai bine (nu știu în ce măsură) este cel nepalez, care a ales ca filozofie de viață non-violența și sărăcia. Ei și-au propus să nu adune niciodată bogății, pentru a nu atrage dușmanii. Iată că reușesc, cu mila Domnului, să supraviețuiască până azi, deși atât de loviți de chinezi, iar în istorie nu știu câte vor fi pătimit și cum se vor fi comportat.
Cred că nici popoarele creștine n-ar trebui să fie departe de această filozofie de viață. Poate părea sinucigașă; însă e doar un fel de asumare a Crucii.

Probabil greșesc, împreună cu Marius, întrucât știu că la noi au pus mâna pe armă inclusiv călugării, atunci când au trebuit să se apere, iar Biserica binecuvintează armatele și războaiele de apărare. Totuși, în inima mea nu mă pot împăca nici măcar cu uciderea unei găini, oricâte justificări raționale s-ar găsi.

Simt că a ucide nu poate fi decât păcat.