[cristiboss56]

Bătrânul Iosif Isihastul a spus într-o zi fiilor săi duhovniceşti:

- Într-o zi eram apăsat de greutatea unei mari mâhniri. M-am închis în chiliuţa mea, m-am aşezat pe scaun şi adunându-mi mintea, m-am dăruit rugăciunii ca să mă eliberez. Nu ştiu cât a ţinut această rugăciune făcută cu multă smerenie, dar la un moment dat am simţit înlăuntrul meu mângâiere şi m-am umplut de lumină, aşa cum se întâmplă întotdeauna în astfel de situaţii, iar inima mea a fost inundată de dragoste dumnezeiască şi am ieşit din sine. Mă aflam înăuntrul unei lumini intense, iar înaintea mea se întindea o câmpie nesfârşită ca marea, fără să se vadă nicăieri orizontul. Mi se părea că mergeam spre răsărit, însă nu călcam pe pământ, nici nu simţeam vreo greutate sau îngrădire. Eram îmbrăcat în hainele mele sărăcăcioase. Mergeam cu iuţime şi mă întrebam cum de se poate face aceasta fără efort, ce este ceea ce mi se întâmplă şi încotro mă îndreptam. Apoi am început să mă gândesc cum aveam să mă întorc înapoi, de vreme ce nu ştiam unde merg şi ce este acolo.

La un moment dat, m-am oprit şi am privit în jur cu nedumerire, însă fără să mă tem. Înaintea mea, la o oare-care distanţă, am auzit nişte voci şi m-am îndreptat acolo în grabă ca să-i întâlnesc pe cei care vorbeau şi să-mi spună ce se petrecea cu mine. Am ajuns lângă o adâncitură în pământ, unde era amenajat un loc pentru coborâre. De acolo am văzut ieşind un general, care se purta cu mine cu multă familiaritate şi care mi se părea foarte cunoscut.

- Bine ai venit, Părinte Iosif! mi-a spus acela. Vino să te închini! Te aşteptam.
Eu mă sfiam şi mă ruşinam, pentru că eram îmbrăcat cu hainele mele vechi, rupte şi nespălate. Acela însă s-a apropiat de mine, m-a luat de mână şi am coborât pe nişte scări frumoase, care coborau în spirală. Dedesubtul nostru se auzea o melodie frumoasă.

Când am ajuns jos – nu mi s-a părut că am coborât prea mult – am văzut o sală uriaşă, care părea mai degrabă pridvorul unei biserici, pentru că existau acolo străni foarte frumoase, pline de tineri luminoşi, care erau de aceeaşi vârstă şi frumuseţe şi care cântau acea cântare pe care o auzisem mai înainte. Văzând toate acestea, m-am oprit şi nu mai puteam face nimic, ci numai admiram măreţiile de acolo şi ascultam acea frumoasă melodie a psalmodiei. Povăţuitorul meu m-a lăsat acolo şi a intrat înăuntru înspre răsărit, unde se vedea biserica propriu-zisă. Acei tineri mă îndemnau să intru în una din străni şi se purtau cu mine cu atâta familiaritate, încât părea că mă cunosc de multă vreme şi că sunt prietenii mei cei mai apropiaţi. Dinăuntru, din biserica propriu-zisă, se auzea o altă cântare, care era închinată Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu. Eu voiam să mă lase să stau acolo undeva pe pardoseală şi să privesc această măreţie, însă în acea clipă s-a deschis uşa şi a intrat generalul care mă adusese până acolo. Acela m-a strigat cu bucurie:

- Vino, Părinte Iosif! Vino înăuntru! Mergem să te închini.
Dar eu tremuram şi nu mă mişcăm din loc. Acela însă m-a luat de mână şi trecând printre acei tineri luminoşi, am ajuns la uşă. Când a deschis-o şi m-a tras înăuntru, am rămas nemişcat văzând în faţa mea acea nespusă măreţie, care nu ştiu dacă era biserică sau Cerul cu tronul lui Dumnezeu. Toată privirea, toată fiinţa mea s-a umplut de acea slavă şi lumină cu adevărat necreată şi negrăită.

Atunci am văzut înaintea mea minunata catapeteasmă a acestei măreţe biserici, din care ieşea toată slava şi măreţia, aşa cum izvorăşte lumina din soare. Apoi am zărit două icoane mari, de-a dreapta şi de-a stânga Uşilor împărăteşti, una a Domnului nostru Iisus Hristos şi alta a Prea Curatei Maicii Sale şezând pe tron, care ţinea pe genunchii ei pe Domnul cel mai înainte de veci ca Prunc. De îndată ce am putut să privesc mal bine, căci fusesem robit cu totul de cele văzute, am văzut că nu erau icoane, ci însuşi Domnul şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu vii. Iar Preasfântul Prunc a strălucit atât de mult, încât dintr-o dată s-a făcut tăcere. Apoi au început să cânte preaslăviţii ofiţeri.

Atunci povăţuitorul meu mi-a făcut semn să mă apropii ca să mă închin şi m-a întors către Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu şi Mângâietoarea tuturor creştinilor. Nu mi-am dat seama dacă m-am mişcat şi cât, dar în vreme ce eram întors spre Maica Domnului şi încercam să admir slava şi măreţia ei, povăţuitorul meu, care se vedea că avea multă familiaritate şi îndrăzneală, cu un ton rugător şi cu o voce foarte clară – pe care şi acum mi-o amintesc -, a spus către Maica Domnului:

- Stăpâna lumii, arată slava ta robului tău ca să nu se înece în mâhnire!
Atunci – ce să spun eu netrebnicul şi mai nevrednic decât toţi oamenii? – preasfântul ei chip a strălucit ca soarele şi am văzut-o clar, nu ca în icoană, ci vie şi întreagă – după puterea mea – pe Stăpâna şi împărăteasa tuturor ţinând în braţele ei pe Mântuitorul lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, plin de Har şi de măreţie.

De îndată ce am privit acea slavă dumnezeiască a Stăpânei noastre, nu am mai putut sta în picioare, ci am căzut la pământ şi am început să plâng şoptind:

- Stăpâna mea, Stăpâna mea, nu mă părăsi!
Atunci am auzit fericita, izvorâtoarea de miere şi mai presus de toată mângâierea vocea sa care a spus povăţuitorului meu:

- Ia-l şi du-l acum la locul său să se nevoiască! Şi spune-i să aibă nădejdea lui în mine!
Am simţit atunci că cineva mă atinge pe umăr şi încercând să mă scol, m-am trezit la locul meu, stând pe scaun aşa cum eram mai înainte şi rugându-mă, iar faţa mea era udată de lacrimi.

De atunci atâta dragoste şi evlavie simţeam faţă de Stăpâna noastră, încât numai numele ei mă umplea de bucurie duhovnicească. Cuvintele: “Să aibă nădejdea lui în mine” au fost de atunci înainte singura mea mângâiere.