[cezar_ioan]

Am citit articolul postat de tine, Laura si trebuie sa marturisesc ca sunt foarte surprins si mahnit. Candva am studiat si eu una sau doua carti atribuite lui Avdeev si nu am gasit mai nimic reprosabil autorului si/sau cartii (desi ma temeam de traducere, pe mana cui o fi picat delicatul text, cum sunt mai mereu textele din domeniul psi). Ca psiholog vorbesc.
De data asta, insa, incerc sa imi revin din surpriza foarte neplacuta pe care mi-a procurat-o textul si priul gand care imi vine in minte este ca, probabil, Avdeev nu a scris acel text ci si-a bagat pana altcineva.
Dar indiferent cine a scris asa ceva, consider ca textul e o mare mizerie. Dezinformare si inselaciune.

In primul rand, sunt exprimate acolo o serie de aberatii care nu au legatura cu psihoterapia. Nu doar ca se emit judecati universale (generalizari abuzive, fara nici o corespondenta cu realitatea din teren) precum ca psihologii ar zice una sau alta, dar unele afirmatii sunt de-a dreptul scandaloase si fac un mare deserviciu psihoterapiei, in primul rand oamenilor care au nevoie de serviciile de acest gen.
Pomenesc doua afirmatii, suficiente cred pentru a arata ce lucruri scandaloase sunt scrise acolo, ce minciuni abjecte:
a) in psihologie si psihoterapie este evitata abordarea problemei mortii; este evitata (tabu?) tema mortii, chipurile!
b) se recomanda atitudinea "rabda ca trece de la sine", sau cam asa ceva.

Oameni buni, fiti va rog atenti ce texte cititi! Cu mana pe inima recomand sa nu va faceti idei preconcepute despre consiliere si psihoterapie daca nu aveti o minima experienta practica si o serioasa pregatire teoretica in domeniul vast al stiintelor psi.

In realitate, in marea majoritate a cazurilor, mai devreme sau mai tarziu in psihoterapie ne confruntam si cu problema mortii, a disolutiei fiintei, a pierderilor de tot felul duse pana la extrema definitiva. Ce altceva facem cand abordam doliul? Dar instantele suicidului? Dar problema existentiala a sensului vietii? Dar impulsurile criminale? Si asa mai departe...
Insa cel mai frapant exemplu este acela in care avem de intampinat o urgenta terapeutica, anume atacul de panica. Pe fondul unei anxietati generalizate, cel mai adesea, atacul de panica evidentiaza, printre altele, impresia subiectiva coplesitoare a mortii iminente.
Cum poate spune, asadar, cineva ca psihologii o dau cotita in fata problemei mortii? Pai, fratilor, este exact invers! Fix cu asta ne cam ocupam, mai mereu, incercind sa redam clientului nostru priza sanatoasa fata de o astfel de problema fundamentala.

In al doilea rand, are impresia autorul textului (nu pot sa cred ca acesta este psihiatrul Avdeev! Exclus, cu totul exclus, un profesionist nu poate afirma asemenea bazaconie) ca psihoterapeutul te bate pe umar si iti da, contra unei sume frumusele de bani (mizerabilii detractori!), povata de coltul strazii "rabda si spera ca va trece totul de la sine, cu timpul, cu vremea...".
Dimpotriva! Oricine are o legatura cat de mica cu psihoterapia cunoaste ca atitudinea de baza a vindecarii/depasirii dificultatilor este una activa. Interventionala, adica a face lucrul potrivit, a lucra cu sine pentru refacerea stihiilor. Nici un minutel dintr-o sedinta de psihoterapie nu consta intr-o sueta agreabila sau dintr-o neimplicare care ar sugera vreun fel de pasivitate. Este exact pe dos: doi oameni (sau mai multi, in cazul terapiei de grup), aflati in relatie directa, fata catre fata, in relatie interpersonala, isi pun la lucru cat mai mult din capacitatile personale pentru a face sa functioneze, la un nivel macar acceptabil, fiinta umana a celui vatamat. Iar asta inseamna de obicei lupta, confruntare cu partea maladiva din fiinta, cu vulnerabilitatile clientului (dar si ale terapeutului!). O lupta adeseori colosala, epuizanta, pe viata si pe moarte, desi la prima vedere pare ceva agreabil si lejer... (intrucat terapeutul are mare grija la anumite detalii care tin de limitele clientului). Timpul singur, scurgerea vremii in sine, nu poate constitui solutia refacerii fortelor personale sau, ma rog, a sanatatii, integritatii omului. Trebuie facut ceva! Anume, lucruri sanatoase, folositoare.
Inclusiv in sedintele de relaxare, atitudinea si demersul presupun activism, implicare, conducere, reglare-autoreglare in alt mod decat in situatia de efort concentrat pe sarcinile curente. Intrucat a te relaxa nu insemana, cum cred necunoscatorii, a nu face nimic. Relaxarea constituie, asa cum este practicata in consiliere, un demers voluntar. E o treaba a vointei, o activitate cat se poate de complexa care cuprinde intreg psihismul. Consta in a face, a produce, a genera si conduce o alta stare a fiintei, in mod activ: starea de relaxare. Cine crede ca relaxarea e ceva invecinat cu lenea, are de parcurs pagina 001 din orice curs care are legatura cu aceasta chestiune.

Regretabile lucruri se petrec sub soare. Iar cand aceste lucruri sunt puse si in carca Bisericii, adica chipurile asa arata psihoterapia ortodoxa, amaraciunea este inca si mai mare.

Aveti grija, fratilor, ce falsuri vi se dau cu titlul de valori. Sunt, dimpotriva, lovituri ale rautatii care speculeaza lipsa noastra de cunostinte veridice si eterna nevoie infantila si morbida de sezational si miraculos... In fond, o intreaga panoplie de forme ale caderii, tulbure amagire si deformare operata asupra eternului dor de Dumnezeu din sufletul fiecarui om...