II. Rostul bolii
Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinți ne învață că singura noastră grijă din această viață trebuie să fie mântuirea sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: “Viața pământească – această scurtă vreme – îi este dată omului, din mila Creatorului, pentru ca acesta să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depășească moartea și să treacă la viață (Arena). Pentru aceasta, trebuie “ca pe toate din această lume să le privim ca pe niște umbre trecătoare și să nu ne lipim inima de nimic din ea (...) pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute; deoarece cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veșnice” (Sfântul ioan din Kronstadt, Sfaturi duhovnicești). Pentru noi, creștinii ortodocși, centrul vieții nu este aici, ci dincolo, în lumea veșnică.
Atâta timp cât trăiesc, creștinii ortodocși nu se îngrijesc gândindu-se la boala sau suferința care îi poate însoți. Chiar atunci când ne cântăm unul altuia “La mulți ani” de ziua onomastică și la alte sărbători, o facem din pricină că Biserica, în înțelepciunea ei, știe că noi într-adevăr avem nevoie de “mulți ani” pentru a ne schimba și a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viața are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecății Lui, ci dacă ne-am pocăit; pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de inimă sau cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.
De aceea, “nu trebuie să ne înfricoșăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva neputințe, nici de ocări, nici de răutățile altora față de noi, nici de umilințe, nici de moarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur, La Statui), fiindcă aceste “nenorociri” sunt numai cuvinte și acestea nu au nici o realitate pentru cei ce trăiesc pentru Împărătia Cerurilor. Singura “nenorocire” adevărată din această viață este a-L supăra pe Dumnezeu. Dacă vom avea în cuget această înțelegere fundamentală a scopului vieții, atunci sensul duhovnicesc al neputințelor trupești ni se poate descoperi și nouă.
Este o lecție încă neînvățată de către neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie “zeii”: din pricină că fiecare păcat este o reînnoire a păcatului primilor oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine. Astfel ne punem pe noi în locul Lui Dumnezeu, slujindu-ne nouă înșine în loc de a sluji Creatorului. În acest fel, suferința bolii slujește astăzi aceluiași scop căruia i-a slujit și la început: și din această pricină ea nu este altceva decât un semn al milei și dragostei Lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi, Sfinții Părinți le spun: “Dumnezeu nu te-a uitat; El are grijă de tine” (Sfinții Varsanufie și Ioan, Filocalia).
Sfântul Ambrozie de la Mănăstirea Optina a vorbit despre relația dintre suflet și trup într-o scrisoare către o mamă al cărei copil era foarte bolnav: “Nu trebuie să uităm că într-o epocă sofisticată ca cea în care trăim, chiar și copilașii sunt vătămați duhovnicește de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de curățire, iar aceasta se realizează numai prin suferință trupească... Trebuie să înțelegem că desfătarea raiului se dă numai celui ce acceptă suferința”.
Sfântul Nicodim Aghioritul a arătat că, deoarece omul este îndoit în fire, creat cu suflet și trup, “există o interacțiune între suflet și trup” (Sfaturi), fiecare dintre părți acționând una asupra celeilalte, comunicând între ele”. Sfântul ioan Gură de Aur scrie că “ atunci când sufletul este bolnav, de obicei nu simțim nici o durere (...), dar, dacă se întâmplă ca trupul să sufere doar puțintel, facem toate eforturile să ce eliberăm de boală și de durerea ei”. De aceea, Dumnezeu pedepsește trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului, sufletul să poată primi vreo vindecare. (...) Hristos a făcut același lucru cu slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca nu cumva să-ți fie mai rău! Ce învățăm de aici? Boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui” (Omilia 38 la Evanghelia Sfântului Ioan).
La Sfântul Serafim din Sarov a fost adusă odată o femeie. Era grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau ridicați până la piept. “Ea îi spuse Bătrânului că fusese născută în Biserica Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant, abandonase ortodoxia și, pentru necredincioșia ei, Dumnezeu o pedepsise dintr-o dată. (...) Ea nu-și mai putea mișca nici mâinile, nici picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns afirmativ, i-a spus să-și facă cum se cuvine semnul Crucii. Spuse că nu poate ridica nici o mână; dar, în momentul în care Sfântul s-a rugat și i-a uns mâinile și pieptul cu untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat”. Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca nu cumva să-ți fie ție mai rău!
Această legătură dintre suflet și trup, păcat și boală se arată foarte limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu numai trupul este bolnav, ci și sufletul. Vedem astfel cum sufletul poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorința de cunoaștere de sine și dorința întoarcerii către Dumnezeu. În Viețile Sfinților se pot vedea nenumărate astfel de cazuri. Bolile ne mai învață și aceea că “adevăratul nostru sine, personalitatea noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, omul lăuntric (Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).
Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate continuă este duhovnicește “în formă”? Nicidecum, deoarece suferința ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulți sunt aceia care, deși au o sănătate de fier, se tânguie că “viața nu merită trăită”?
Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur acest fel de suferință: “Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar, nu este așa; fiindcă mulți dintre cei care au o sănătate bună și-ar dori să moară de mii de ori, nefind în stare să suporte jignirile ce li se aduc. (...) Căci, deși trebuia să ajungem împărați și să trăim împărățește, ne aflăm copleșiți de multe necazuri și tulburări. (...) În mod inevitabil, clipele de restriște ale împăraților sunt la fel de numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în stare să-și scape viața de durere, atunci ce altceva ar putea împlini acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viață” (Omilia 18 La statui).
Adeseori protestanții “revendică” sănătatea în “Numele Lui Hristos”. Ei privesc sănătatea ca pe ceva pe care creștinul este îndreptățit să-l aibă. Aceasta este exact opusul învățăturii ortodoxe, așa cum o vedem și în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sfinții Îi slujesc Lui Dumnezeu nu pentru că așteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur și simplu pentru că Îl iubesc: “căci sfinții știu că cea mai mare răsplată dintre toate este să Îi poți iubi și sluji pe Dumnezeu”. Astfel, “Dumnezeu, vrând să arate că sfinții nu L-au slujit pentru a primi răsplată, l-a lipsit pe Iov de toată bogăția, lăsându-l pradă sărăciei și îngăduind să cadă în boli grave”. Iar Iov, care nu trăia pentru vreo răsplată în această viață, a rămas în continuare credincios Lui Dumnezeu (Omilia 1 La statui).
Așa cum oamenii sănătoși nu sunt fără de păcat, tot așa și Dumnezeu îngăduie câteodată ca cei cu adevărat drepți să sufere “ca o pildă pentru cei slabi” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari). De aceea, așa cum învață Sfântul Ioan Casian, “un om se învață și se formează mult mai bine din pilda altuia” (Regulile).
Vedem aceasta și în Scriptură în cazul lui Lazăr. “Deși suferise de răni dureroase, nu a cârtit niciodată împotriva bogatului, nici nu i-a adresat rugăminți...Ca urmare, el a găsit odihnă în sânul lui Avraam, ca unul care acceptase cu smerenie necazurile vieții” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari).
Părinții Bisericii ne învață de asemenea că boala este o cale de a imita suferința martirilor. Astfel, în viețile multor sfinți aflăm cum la sfârșitul vieții s-au abătut asupra lor suferințe cumplite, pentru ca astfel, prin suferința lor nevinovată, să poată trece printr-o mucenicie trupească. Un foarte bun exemplu în acest sens poate fi aflat la marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului: “A fost bolnav paisprezece zile, iar boala pe care a avut-o, după cum spunea chiar el, l-a muncit în același fel în care instrumentele de fier pentru tortură ale chinuitorilor îi munceau pe sfinții mucenici, de parcă i-ar fi zdrobit coastele și măruntaiele, și ar fi fost încins cu acestea și legat în așa fel încât îi pricinuiau o durere de nesuportat; tot așa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu au putut face cu sfântul trup al mucenicului, a fost plinit de boală, după negrăita judecată a Providenței, pentru ca Mărturisitorul Adevărului, Mucenicul și Biruitorul tuturor suferințelor să se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu, după ce va fi trecut prin fiecare suferință, mulțumită căreia, până la ultima sa suflare, asemeni aurului lămurit în cuptor, el, în veșnicie, să poată primi o mai mare cinste și răsplată de la Dreptul Judecător” (The Orthodox World, vol. 3, nr. 3).
Extras din: “Învățătura Sfinților Părinți despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi”
Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumenița, 2003