[cezar_ioan]

În prealabil postat de leonte

Ce stiti despre lipsa fricii de moarte? Dar despre lipsa fricii de a fi facut de rusine?

Frica de moarte ca simţământ omenesc, probabil prezent şi la alte vieţuitoare, e o trăsătură firească a viului.
Când, însă, frica aceasta păleşte sau este, cum spui, absentă din conştiinţa omului, eu cred că e vorba de nebunie. Iar aici sunt două ipostaze:
a) nebunia despre care găsim amănunte în tratatele de psihiatrie (un exemplu ar fi absenţa acestei frici la sinucigaş, alt exemplu în cazul şocurilor posttraumatice, când pacientul pare lipsit de frică şi de simţul pericolului);
b) nebunia sfântă a credinciosului, care, înălţat prin har la sfânta frică de Dumnezeu, depăşeşte simţământul fricii de moartea vremelnică, aceea pe care o are ca obstacol de netrecut omul firesc.
Cu toate acestea, cred că o urmă de frică rămâne la tot credinciosul: aceea care îi şopteşte, întru smerită cercetare de sine, că s-ar putea ca moartea să îi fi venit prea devreme, găsindu-l slugă nevrednică. Aşa încât, citim că şi sfântul mai cere o zi de viaţă, uneori, necesară pentru încă un strop de pocăinţă... Că nu se vede pe sine pregătit şi gătit încă pe deplin, ca să se înfăţişeze înaintea Împăratului Slavei.

Cât priveşte frica de a fi făcut de ruşine, găsesc că e întrucâtva asemănător.
Omul firesc se ruşinează de multe; trăind între oameni nu poţi să fii de ispravă pentru toţi deodată. Când unul te laudă, altul se nimereşte să te înjure. Aşa încât, la omul simţitor din fire, ruşinea îl urmează pe unde se duce, ca umbra...
Nesimţitul, însă, n-are a face cu asta.

Când însă, credinciosul stă cu mintea şi inima înaintea Domnului, ruşinea lui e de cu totul alta factură şi poate fi atât de mare încât ... Ce să mai spun... O ştiu cu toţii, cei credincioşi...
Iar această ruşine înaintea Domnului, aidoma fricii de Dumnezeu, face să pălească uneori teama că te vei face de ruşine faţă de semeni, ruşinea aceea ordinară cu origine în dragostea egofilică şi în slava deşartă. Ea e înlocuită, poate, cu mâhnirea, cu regretul că semenul tău se ţine voit pe o cale potrivnică sufletului lui cu obârşie dumnezeiască. Dar încă şi aceasta poate fi înlocuită cu un simţământ încă şi mai blând: cu, iarăşi ruşinea înaintea Domnului, că te-ai fălit fie şi cu gândul atunci când l-ai găsit pe aproapele într-o stare mai jalnică decât propria aşezare.

În fine, nu poţi sluji la doi stăpâni. Îţi va fi ruşine de stăpânul căruia i-ai încredinţat inima.

Cam aşa îmi pare că ar putea să fie un gând pe tema asta, frate leonte.