[vsovivivi]

În prealabil postat de rainrainbow

ceva greu de realizat

Fără să te umileşti pentru numele lui Dumnezeu nu se poate...

Iar dacă n-ai dragoste atunci iertarea pare o ascultare doar pe jumătate şi care s-ar putea să rodească mândrie şi părere de rău după orgoliul pierdut, adică îl ierţi de formă şi uiţi rapid că l-ai iertat ţinând însă minte suferinţa ta ca pe o pagubă materialistă ce vrea dreptate sângeroasă.

Iar dacă ai dragoste când ierţi însă e plină de viclenie şi lăcomie şi e amestecată cu tot felul de păcate prin care vrei să profiţi sau să parvii ca un pismaş egoist atunci iertarea nu e decât un prilej pentru profit şi şantaj sau pentru un contract mamoniac ce te poate scăpa de greu... greul mărturisirii tainice a Domnului prin viaţa ta.

Deci poţi să fi foarte iertător din fire şi să fie în zadar căci nu aduci decât o îngăduinţă pentru mila cea proastă... ţi-e milă ca nu cumva să fi nevoit, obligat, să trebuiască să te abţi sau să răspunzi pentru faptele tale... şi de aia-l ierţi pe aproape tocmai ca să-i îngădui lui şi ţie pofta cea rea, ca să ajungă el prin mâna ta cât mai rapid un mai mare drac. Fără mila dreptei mustrări nimeni nu poate să aibă iertare umilă şi de aceea a zis îngerul către diavol:

'Să te mustre pe tine Dumnezeu'.., căci diavolul ispitea şi chinuia şi se lupta pentru trupul lui Moise adică să-i piardă prin trup sufletul şi să înlocuiască iertarea cu răzbunarea neporuncită de Dumnezeu, ca şi cale mai bună.

Deci a ierta este defapt a te umili mereu ca să auzi tu mai întâi că şi ţie îţi sună mustrarea ce vine de sus cu care mustri atât de nemulţumit de altul... însă dacă eşti cu trufia prea sus, ai nasul prea înfipt în zgârie nori, atunci de unde să-ţi mai vină mustrarea? De la sateliţi? Şi degeaba născoceşti mustrări ca să te mustri singur în cugetul tău conştiincios căci de la om nimic bun nu poate să iasă, căzînd din rău în mai rău prin ascultarea idolească de sine însuşi şi încrederea idolească în sine ca o superstiţie afrodisiacă plină de sugestie şi programare deşartă la împlinirea altor deşertăciuni... prin care până la urmă sigur te vei mândri cu siguranţa siguranţei crezându-te foarte puternic şi înţelept murind în păcatele tale în care eşti mort de mult... şi vei constata că nu vei mai dori niciodată să înveţi să ierţi cu adevărat ci vei dori să rezolvi totul aşa ca avocaţii sau matematicienii socotitori sau ca fiarele dezlănţuite pornite la atac cu apărarea pregătită până la nebunie. Iertarea va fi uitată şi te vei folosi de vise şi de bani având impresia că eşti capabil să aduci şi tu fericirea prin basme. Vai ţie căci nimeni nu te va mai putea ierta şi dacă o va face va fi în zadar, va fi exact aşa de parcă ar ierta bolovanul de sare pietrificat că nu vrea să se mai preschimbe în pâine odată. Vei fi iertat în deşert căci tu niciodată nu te vei mai cutremura în adâncul sufletului pentru ca să te schimbi... şi nu te vei mai înfiora cereşte când vei citi din Cuvânt.

Concluzie: iertarea cea bună înseamnă umilinţă din dragoste curată spre slava Cuvântului venit de la Dumnezeu... chiar prin aproapele mai sărac şi mai neputincios la care te uiţi dispreţuitor şi deranjat şi cu îngăduinţă făţarnică dusă la extrem.

Iertarea cea bună este dorul umilinţei în om asemenea lui Dumnezeu. Dar dacă nu se respectă taina, atunci iertarea asta dornică va ajunge un nou mod prin care te vei arăta şi te vei lăuda înaintea fraierilor care vor crede că te-ai schimbat când defapt tu eşti în slujba lui mamona şi tatulio, împlinind cu superstiţiozitate tot ceea ce ţi se cere ca nu cumva să fi dat afară şi să fi nevoit să ceri... iertare.