[TINERI PENTRU ROMANIA]

SĂ ALEGEM CURAJUL DE A TRĂI!

-I-

Problema naţională va exista cât timp va exista şi Poporul nostru.
Ne-am confruntat mereu cu adversari mai puternici ca noi.
A fi sau a nu fi a fost, în concizia ei tragică, formula vieţii noastre.
Un mod bun de abordare a problemei naţionale e apărarea fermă a tot ce e românesc.

În ultimii douăzeci şi trei de ani problema naţională a fost ignorată.
Ideea românească, sentimentul românesc sunt în regres.
Martori sunt Ţara şi sufletele noastre.
Un Neam care se neglijează pe sine nu imprimă Ţării pecetea sufletului său.
Ce am făcut cu chipul blând al României?

La sate obiceiurile care încep să apară în stilul caselor, în îmbrăcăminte, în viaţa de familie sunt străine de tradiţiile noastre.
La oraşe aspectul şi limbajul comerţului, reclamele, clădirile noi nu au nimic românesc.

Ne rămâne, e adevărat, reduta sufletelor noastre dar şi ea se clatină.
Sunt tot mai mulţi cei care nu mai păstrează în inimile lor decât urme vagi ale ideii naţionale, ale idealului românesc, ale datoriei de român.
Într-o zi am pus o întrebare simplă elevilor mei: „Ce e un român?” şi ei mi-au răspuns: „E o persoană care nu ştie cine e.”
Elevii mei mi-au relevat imprecizia, confuzia noastră în chestiuni vitale.
Şi câte atitudini, câte slăbiciuni nu ne arată ce suflet şovăielnic avem!

-II-

Principalul barometru al vieţii noastre naţionale e starea limbii române, legătura ei cu inimile noastre.
A crescut numărul celor care vorbesc şi scriu mai bine româneşte, dar a crescut şi numărul celor care nu se mai simt ataşaţi de română.
Ar trebui să luăm în serios acest avertisment.
Se pare că limba noastră maternă e impinsă pe un loc secund.

Avem o viaţă economică anapoda.
De douăzeci şi trei de ani repercusiuni teribile au adus în aproape fiecare cămin suferinţă şi chiar mai mult decât suferinţă, umilinţă.
Ignorarea fenomenală a raporturilor dintre economic şi naţional ne afectează nu doar viaţa materială, ci şi demnitatea şi libertatea.

Răul nostru are un nume: disoluţia sentimentului naţional.
E uluitor că s-au găsit unii care să spună că dăm dovadă de „naţionalism excesiv” când de fapt ne-am abandonat idealurile şi am frânt aripile aspiraţiilor noastre.
Ideea de Naţiune, ideea de Stat românesc, de Ţară nu mai sunt un imperativ viu pentru o parte dintre noi.
Am devenit un Popor care nu mai ştie ce vrea şi încotro se îndreaptă.
Şi niciun Popor care şi-a pierdut busola nu a putut să-şi dea o viaţă coerentă, dreaptă şi viguroasă.

-III-

Evoluţia actuală a Europei şi a lumii e neliniştitoare.
Niciodată sufletul şi viaţa nu ne-au fost mai ameninţate. Dar cu ameninţări mari ne-am confruntat mereu.
Lupta strămoşilor noştri cu puhoiul migrator, după părăsirea Daciei de către romani, a fost dură.
Cine, în 271 d.H., ar fi pariat pe viitorul nostru? Şi totuşi nu am pierit.

Se fac simţite în exterior o dictatură economică şi o atmosferă politică puţin favorabile. Dar trebuie să considerăm asta o fatalitate mai presus de virtutea defensivă a unui Popor dârz, decis să reziste? Nu! În faţa acestor agenţi ai disoluţiei ceea ce se poate vedea sunt forţe de reacţie inactive, funcţii de veghe pe care conducătorii noştri nu le exercită şi sentimente naţionale care nu sunt cultivate.

Suntem în posesia unor comori inestimabile: o cultură originală şi o religie capabilă prin debordanta sa bogăţie spirituală să formeze oameni virtuoşi, familii puternice şi un Neam omogen.
Ce ne împiedică să le cerem legal, paşnic conducătorilor noştri să-şi facă datoria faţă de Neam şi de Ţară?
Ce ne împiedică să luăm din cultura noastră, din credinţa noastră creştin ortodoxă tot ce ne pot oferi?

-IV-

Nu e practic să rămânem români, nu merită osteneala, se vor grăbi să spună unii.
Dintre miracolele trecutului, miracolul românesc nu e cel mai răsunător, dar e neîndoielnic cel mai emoţionant şi nu există oameni generoşi pe care să nu-i impresioneze.
Nu se poate contesta frumuseţea morală a unui Popor care prin dârzenie, statornicie şi voinţă şi-a refăcut Statul şi unitatea după două mii de ani de istorie vitregă.

Să rămânem români ne e realmente util din punct de vedere material.
Ce mai păstrează Ţăra noastră din originalitatea sa românească reprezintă un capital turistic considerabil.
Prin refacerea specificului nostru naţional va creşte şi capitalul turistic.
Turismul nu e singurul domeniu pe care refacerea specificului nostru naţional îl poate ajuta să se dezvolte.
Români profund, români până în străfundul sufletului, ni s-ar întâmpla ce i se întâmplă oricărui Popor care îşi păstrează identitatea, am deveni creatori de produse industriale şi artistice originale cu mare căutare pe piaţă.
Calculaţi locurile de muncă şi sumele enorme pe care le-am pierdut pentru că nu ne-am condus afacerile cu simţ patriotic sau măcar cu bun-simţ!
Dacă trăim greu, nu e din cauză că am fost prea români, ci pentru că nu am fost destul de români.

-V-

Nu nu ne putem în schimba destinul în bine fără o doctrină organică.
Trebuie să ştim care e sensul efortului nostru în istorie.
Trebuie să ştim cum să ne consolidăm Statul şi cum să ne asigurăm viitorul.
Trebuie să ştim ce să vrem şi ce să facem.
După ce ne-am creat doctrina va fi necesar să ne-o înfăţişăm clară, imperativă, entuziasmantă.
Cuvântul nostru de ordine să fie: români în România.

-VI-

E un fenomen social curent într-o Ţără dominată ca o parte a populaţiei să pactizeze cu străinii.
Se pare că un astfel de rol a fost atât de dorit de unii că nici nu vor să mai audă de altceva.
Îi rugăm pe aceşti oameni să ni se alăture într-un efort general de propăşire.

O mare responsabilitate le revine gânditorilor, scriitorilor, publiciştilor, artiştilor.
Nu pledăm pentru înregimentărea intelectualităţii sub drapelul naţional, deşi e de dorit. Ar fi însă excesiv dacă am dori ca unii intelectuali să nu mai susţină cosmopolitismul, laicizarea şi imoralitatea?
În momente grele, ca acum, nu ar fi de datoria intelectualilor noştri ca, uneori, să coboare în for pentru a ajuta Poporul să-şi rezolve problemele de viaţă colectivă?

-VII-

Nu ne poate fi indiferent nouă, ca ortodocşi, că suntem un Popor mare sau un Popor mic, un Popor sclerozat, demn de dispreţ sau un Popor robust şi mândru.
Când ne lăsăm viaţa publică să se degradeze, când părem că nu putem face din Ţara noastră un Stat puternic, când în faţa adversităţilor luăm o atitudine resemnată dezminţim vitalitatea şi demnitatea ortodoxismului nostru.

Credinţa noastră creştin ortodoxă ne învaţă smerenia faţă de Dumnezeu şi supunerea faţă de autorităţile legitime, nu slugărnicia, servitutea, închinarea la arginţi, imoralitatea abjectă, tăcerea laşă.
Nicio altă credinţă nu a arătat omului, ca ortodoxia, măreţia lui de purtător al chipului lui Dumnezeu.
Să nu trăim în genunchi, să ne ridicăm, să ne apărăm paşnic, dârz, perseverent fiinţa naţională şi sufletul.
Între a dispărea resemnaţi şi a trăi curajos să alegem curajul de a trăi.

Pârvu Ana Maria