In fiecare inimă este lăcașul lui Dumnezeu
L-am vizitat în această iarnă la reședința din Baia Mare pe Înalt Preasfințitul Arhiepiscop Justinian Chira, Episcopul ortodox român al Maramureșului și Sătmarului, cu care am purtat o lungă discuție despre copilărie, viață, moarte, înviere, amintiri, oameni și locuri. De la înălțimea veacului pe care l-a străbătut, Înalt Preasfinția Sa mărturisește simplu și luminos o continuă și totală slujire lui Dumnezeu și semenilor. Fiecare clipă, fiecare cuvânt împărtășit nouă pot fi tot atâtea file de Pateric pe care, la rându-ne, cu bucurie, le-am consemnat pentru a vi le oferi.
Înalt Preasfinția Voastră, ce este copilăria? Are vreo semnificație faptul că v-ați născut în Duminica Mare?
Copilăria este epoca cea mai sfântă pe care a avut-o Adam înainte de a cădea în păcat. Atunci a trăit adevărat copilul care a generat toată suflarea omenească.
În sat la mine, Duminica Tuturor Sfinților, de după Pogorârea Duhului Sfânt, este numită Duminica Mare. Mama mereu îmi spunea că m-a născut într-o zi cu multă lumină, când intrau preoții în Sfânta Liturghie. În sunetul clopotelor m-a născut mama, în anul 1921. În sat trăia o moașă bătrână. Ea a asistat la nașterea mea. M-o luat moașa de un picioruș, așa, și m-o dus în fața mamei și i-o spus: „Nepoată, că moașa îi zice la lehuză nepoată, ai născut un fecior. Ăsta a fi a ajunge om mare!“ Și cuvântul acesta s-o răspândit în tot satul. Și când eram mai mare, se uita lumea la mine parcă cu alți ochi, deși eu nu eram cu nimic diferit de ceilalți copii.
La mănăstire, ca omul care pleacă la lucru
Când ați simțit că trebuie să-L slujiți pe Dumnezeu ca monah?
Permanent. De multe ori începeam să plâng de dor. Mi-era foarte dor de o țară. Și eu știam că sunt născut pentru această țară. Dar nu știam unde și ce e. Asta era în mintea mea când eram copil.
La 16 ani, am vrut să plec la mănăstire. Dar mama și tata m-au rugat să nu-i las singuri. Și n-am putut rezista la porunca lor.
Când a murit tata meu Ilie, eram singur cu el. Era bolnav. Slăbit. M-a rugat să-l punem jos, în fața casei. Bătrânii din satele noastre, în ceasul morții, sunt culcați în fața casei pe pământ.
Era noiembrie. Mama era plecată la surori. Și tata m-a chemat și m-am așezat în genunchi, acolo unde era el culcat. Mi-o spus sever: „Să ai grijă de mă-ta!“. Și m-o tras la pieptul lui. Și cu amândouă mâinile, tata Ilie, de 66 de ani - care nu știa carte, ca și mama - m-a binecuvântat pe cap, ca un episcop. Și după aceasta, mi-a poruncit: „Citește-mi Paraclisul!“ Am rămas mirat de unde știa tata de Paraclis. Pentru că la noi în sat nu se citea la biserică niciodată Paraclisul. Și am luat o carte veche, cu literă chirilică, o aveam în casă, și cu cartea pe fața tatălui meu am început să citesc „Paraclisul Maicii Domnului“. Am citit o pagină, două și am simțit că tata o adormit. N-am știut, domnule, nici un moment când a murit. Tata nu a murit. Tata a adormit.
La vârsta de 20 de ani, am decis să plec la mănăstire. Așa cum pleacă omul la lucru dimineața. Așa am plecat eu. Am ieșit din casă în zori. Și mama m-a întrebat: „Unde mergi, dragul meu?“, că era bolnavă pe pat. Cu trei zile înainte îi spusesem că peste trei zile merg la mănăstire. Și mama s-a bolnăvit de supărare. „Merg numa până afară“, i-am răspuns. N-am îndrăznit să-i spun că plec definitiv, pentru că credeam că dacă spun aceasta moare.
Am ieșit din casă, m-am oprit la marginea satului, m-am uitat înapoi, am văzut că răsare soarele, mi-am făcut cruce și am zis: „Amin! Niciodată înapoi nu mă întorc“.
Și ați ajuns la Rohia…
Eu nu cunoșteam Rohia. Dar am plecat totuși spre… Mănăstirea Rohia! Când am ajuns, pe înserat, mi-a făcut o impresie sinistră.
Am intrat și am spus: „Am vinit că vreau să intru la părintele stareț“. Și am intrat la părintele stareț Nifon Matei. Stătea pe scaun. „Eu sunt Ion, de care duminică v-o vorbit preotul din sat că vreau să vin la mănăstire.“ „Știu, știu“, zice. „Am vinit că vreau să rămân la mănăstire“, spun eu. Și starețul mi-o zis, așa, foarte blând: „Păi să videm dacă te-om pute primi! De ți-a plăcea…“. „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“, zic. „Bine, bine, am înțeles. Lasă, stai un pic pe aici și să vedem dacă îți place“, spune dânsul. Și atunci eu am repetat a treia oară, plângând: „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“ Și atuncea starețul s-o ridicat, m-o strâns la piept zicând: „Bine draguâ meu! Eu ți-am spus ca să stai puțin, ca să videm dacă rămâi. Dacă tu ții, te primesc. Când începi?“ „Acum!“, i-am răspuns hotărât. Asta a fost intrarea mea în mănăstire.
După ce am ieșit de la stareț, am auzit deodată toaca. Acesta a fost momentul în care s-o deschis cerul, s-o făcut lumină. Și această lumină nu s-a stins în sufletul meu până astăzi.
Și totuși ați rămas singur în mănăstire în 1959…
În 1944, a murit starețul. Și atuncea, din lipsă de altceva, am rămas eu stareț. Odată cu Decretul din 1959, am fost de mai multe ori amenințat de Securitate, ca să plec de la Rohia. Dar eu eram decis, că orice s-ar întâmpla să rămân. Pe 30 octombrie 1959, au plecat ultimii frați. Eram 16. Am săvârșit Sfânta Liturghie împreună, apoi am ținut Vecernia, cu rugăciuni pentru toți. După cină, ne-am despărțit, spunându-le: „Plecați, dar cu sufletul să rămâneți aici!“.
Pe la ora 11:00 noaptea, au plecat toți. Unii pe drumul spre sat, alții spre Lăpuș, alții spre Boiereni. Și eu am rămas singur în fața bisericii, în întuneric. Atunci mi-a rămas absolut pustiu sufletul.
La o săptămână, a venit primul secretar de la Lăpuș, tovarășuâ Rusu. Un miner fără nici o pregătire, foarte rău. Mi-a propus să plec și eu. Să fac cerere că de bună voie plec din mănăstire!
I-am spus: „Eu nu plec!“ „Dacă nu pleci, avem noi alte mijloace cu care să te facem să pleci!“, mi-a răspuns. Și atunci, l-am întrebat: „Tovarășuâ prim secretar, dumneata ești membru de partid?“ „Cum mă întrebi așa ceva? Păi, eu sunt primuâ secretar al raionului.“
„Tovarășu', repet: ești membru de partid?“ „Sigur că sunt! Și ce-i cu asta?“ „Dumneata, domnuâ Rusu, faci ce vrei sau faci ce-ți poruncește partiduâ?“ „Ce-mi poruncește partiduâ fac!“ „Dumneata știi cine îmi poruncește mie? Episcopia! Biserica! Dacă Biserica îmi dă poruncă să viu la dumneata la raion să-ți păzesc porcii, o fac! Dar să am poruncă de la Biserică. Nu de la dumneata!“, i-am spus hotărât. După acest cuvânt, a lăsat capul în pământ, s-a întors și o plecat și niciodată nu o mai venit!
Moartea este o sărbătoare. La fel și viața
Ce reprezintă Maramureșul pentru Înalt Preasfinția Voastră?
Este spațiul sacru în care m-am născut. O țară necolonizată niciodată. Noi suntem urmașii dacilor liberi.
Spuneați cândva că „moartea este o sărbătoare“. De ce? Dacă moartea este o sărbătoare, atunci ce este viața?
Moartea e o sărbătoare, pentru că moartea nu este moarte. Viața tot sărbătoare este. După învățătura lui Hristos, moartea nu este decât o trecere în altă lume. Este continuare a vieții. Un început al marii sărbători care se termină pe pământ și se continuă după despărțirea sufletului de trup și trecerea noastră în Împărăția lui Dumnezeu.
E un moment solemn moartea! Miliarde de oameni au trecut prin această poartă. Putem noi s-o ignorăm, s-o disprețuim? Se vorbește acuma așa mult despre sfârșitul lumii! Este absolut o înșelare de la diavol acest lucru. Sfârșitul nu-l decidem noi. Aceste lucruri le știe numai Tatăl. Și numai când decide Tatăl, atunci va fi sfârșitul lumii.
Mi-am amintit de o poveste tulburătoare despre moarte și înviere. Aceea a lui Alexandru…
Este unul dintre cele mai importante momente din viața mea. Eram stareț la Rohia. Alexandru era student. Venea la Rohia destul de des. Tot timpul stătea pe scări în fața bisericii. Terminase anul II la Politehnică. Stătea și privea spre biserică, în lumea lui. Era foarte, foarte trist. Era bolnav. Inima nu-i lucra în ritm cu organismul. Nu putea face față, pe ce crește omul. Și el știa, că doctorii i-o spus că nu-i salvare. Și după o lună o plecat la Lăpuș. La sfârșitul lui februarie, am primit o veste. A vinit un delegat de la Alexandru și mi-o comunicat : „Alexandru vă roagă să veniți să-l vizitați“.