sursa: pravmir.ru
la început a fost o descoperire literară, dar mai apoi reală.
Ce este acela un călugăr adevărat?
După părerea mea, monahul ideal este întruchipat de imaginea avvei. Primii călugări pustinci erau figuri harismatice. Trebuie să spun, de asemenea, că duhovnicul, avva, starețul sau gheronda sunt unul și același. Astăzi se disting, uneori, aceste trei aspecte, dar, de fapt, Bătrânul –
starețul sau
gheronda - acesta este duhovnicul. Din respect, mai este numit și avva.
Aceasta este o imagine foarte expresivă, fiecare întruchipează sensul monahismului, dar fiecare în felul său, nu există două imagini complet identice. La fel ca mai târziu, în Rusia, stareții care au fost întotdeauna aici, până astăzi, au avut întotdeauna ceva similar și în același timp au fost cu totul diferiți. Și fiecare dintre ei întruchipa în felul său esența monahismului, virtuțile fundamentale. Și aceste virtuți sunt: smerenia, blândețea, dragostea de aproapele, rugăciunea neîncetată. Ele sunt simultan în comuniune veșnică cu Dumnezeu prin rugăciune și în comuniune cu aproapele. Aș parafraza cuvintele lui Evagrie Ponticul:
despărțit de toți, și unit cu toți.
Fiecare își întruchipează țelul în felul său. Nu există două căi identice. Fiecare sfânt întruchipează în felul său imaginea creștină.
Urmați-Mi Mie
Cum ați înțeles că aveți vocație?
E foarte simplu. Nu a fost nevoie de un cutremur sau orice semne vizibile. Atunci nu știam viața Sfântului Antonie, dar mai târziu am aflat că i s-a arătat vocația în același fel. A mea a fost foarte asemănătoare cu a sa. Eram destul de tânăr, și într-o Duminică eram la biserică și se citea Evanghelia tânărului bogat. Dintr-o dată, am înțeles că acest tânăr, în acea zi, eram eu. Această chemare nu a fost adresată întregii omeniri: e o chemare pe care Hristos, atunci când dorește El, o adresează unei persoane anume.
Hristos i-a chemat pe ucenici individual, nu S-a adresat mulțimii, ci a ales doi frați, apoi alți doi frați și le-a spus: „Urmați-Mi Mie”. La fel S-a adresat și tânărului acesta renumit care nu a vrut să răspundă chemării. Am realizat că acest tânăr sunt eu și că trebuie să răspund acestei chemări. Iar răspunsul nu poate fi decât "Da". E curios, dar am fost convins în acel moment că acest "da" înseamnă că trebuie să devin călugăr.
Nu văzusem niciodată călugări. Citisem Sfinții Părinti, dar nu fusesem încă în Grecia. Am început să caut oportunități de a împlini această chemare. Nu a fost simplu întrucât în lumea ortodoxă există monahismul (într-un singur mod), dar în Occident există un număr foarte mare de ordine religioase, fiecare dintre ele având specificul său, trebuia să aleg un ordin monahal. Aici să-ți alegi ordinul înseamnă să renunți la ceea ce fac ceilalți. În cele din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ales cel mai vechi ordin benedictin, care își are rădăcinile în Biserica creștină nedivizată. Vedeți, totul e simplu.
Dumnezeu cheamă pe fiecare în parte. Pentru că numai El știe inima omului. Cel care a făcut inima omului, El singur poate să o înțeleagă. Și Dumnezeu cheamă pe unul la viața de familie, pe altul la viața de preot paroh, pe un al treilea la viața monahală, și, uneori, cum mi s-a întâmplat mie, la viața pustnicească. Pentru că, după cum știți, sunt deja 32 de ani de când trăiesc ca pustnic în Elveția.
Îmi aduc aminte că atunci când am luat decizia, unul dintre cei mai bătrâni călugări mi-a spus: "Te înțeleg, aceasta e a doua chemare." El însuși a trecut prin această a doua vocație. A fost călugăr în Belgia și a auzit chemarea. Era foarte riscant: să părăsească o abație mare, puternică, bogată și să pornească într-o adevărată aventură, pentru că nimeni nu știa dacă aceasta va duce la succes sau la eșec. În primul rând, cum acest lucru se petrecea prin anii `20 ai secolului al XX-lea, era privit oarecum pieziș, atât de ciudată li se părea dorința acestui călugăr. Însă el a vrut să construiască o punte între Răsărit și Apus. Și totul s-a transformat în reușită.
Monahismul restaurat
Care este diferența dintre viața monahală din Răsărit și cea din Occident?
E greu să dau un răspuns, totul se schimbă, totul este într-o mișcare continuă. Monahismul răsăritean și cel occidental provin din aceeași rădăcină, dar ele au evoluat în moduri diferite, timp de cel puțin 1500 de ani. La început, au fost împreună, Biserica nu era divizată, exista comuniune, se putea merge dintr-o mănăstire în alta. Probabil știți că benedictinii au fost printre membrii fondatori ai vieții monahale de la Muntele Athos. Pe atunci era posibil să trăiască împreună. Dar apoi, până la sfârșitul mileniului I