[cristiboss56]

Cuviosul Lavrentie, închizându-se de bună voie, se nevoia astfel monahiceşte. El avea mare sârguinţă pentru mântuirea sa, tinzând în toate zilele spre mai mari osteneli, omorându-şi patimile cu înfrânarea şi tăindu-le cu sabia duhovnicească, adică prin rugăciune. Apoi toate săgeţile vicleanului cele aprinse, stingându-le cu apa lacrimilor, cu darul lui Dumnezeu, nu numai că era străin de rănirea diavolească, ci a luat dar de la El a tămădui cu minune felurite răni şi neputinţe între oameni, cum şi a izgoni diavolii.

Odată, între alţii, a fost adus din Kiev pentru tămăduire un om cuprins de un diavol foarte cumplit, care era purtat de zece oameni. Iar fericitul, dorind să fie proslăvită patria sa cea duhovnicească, adică sfânta mănăstire Pecerska, a poruncit ca să ducă pe acel om acolo. Atunci, îndrăcitul a început a striga: „La cine mă trimiţi? Căci eu nici nu îndrăznesc a mă apropia de peşteră pentru sfinţii ce sunt într-însa; iar în mănăstire sunt treizeci de monahi vieţuitori de care mă tem, şi cu ceilalţi am război”. Acestea mărturisindu-le cel îndrăcit pentru darul pe care îl avea sfânta mănăstire Pecerska, a poruncit iarăşi fericitul ca să-l ducă acolo cu sila, încredinţându-se şi mai mult de cele grăite de însuşi diavolul prin cel îndrăcit. Cei ce-l duceau pe el, ştiind că îndrăcitul nu fusese niciodată în mănăstire şi că nu cunoştea pe nimeni din cei ce vieţuiau aici, îl întrebară: „Care sunt aceia de care tu te temi?” În vremea aceea vieţuiau în mănăstirea Pecerska 118 fraţi, iar îndrăcitul numărând pe nume treizeci dintre ei a zis: „Aceştia toţi, numai cu un singur cuvânt pot să mă izgonească”. Şi iarăşi i-au zis cei ce-l duceau: „Noi voim ca în peşteră să te închidem”. Iar el le-a răspuns: „Ce folos îmi este mie ca să mă lupt cu morţii? Pentru că aceia acum au multă îndrăzneală către Dumnezeu a se ruga pentru monahii lor şi pentru cei ce merg la dânşii. Dar de voiţi să vedeţi războiul meu, duceţi-mă în mănăstire; căci afară de cei treizeci, precum v-am spus, cu toţi ceilalţi pot să mă lupt”. Şi a început a-şi arăta puterea sa grăind evreieşte, după aceea latineşte şi apoi greceşte, şi cu un cuvânt, în toate limbile pe care niciodată nu le auzise omul acela, încât se temeau foarte mult cei ce-l duceau pe el, mirându-se de schimbarea limbii şi de felul vorbei lui. Apoi, mai înainte de a intra în mănăstire, a fugit duhul cel necurat din om şi a început cel tămăduit a avea înţelegere. Cei ce erau cu el s-au bucurat foarte mult, şi intrând în biserica cea făcătoare de minuni a Pecerskăi, au dat slavă lui Dumnezeu. Înştiinţându-se de acest lucru şi egumenul, s-a adunat cu toţi fraţii în biserică. Cel tămăduit nu îl ştia pe egumen, nici pe cei treizeci de părinţi care îi numise. Atunci egumenul l-a întrebat: „Cine te-a tămăduit?” Iar el, arătând spre icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a zis: „Cu aceasta ne-au întâmpinat cei treizeci de sfinţi părinţi şi astfel m-am tămăduit”. Numele tuturor acelora el le pomenea, deşi în persoană nu cunoştea pe nici unul. Atunci toţi au dat slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, şi astfel s-a preamărit acel loc sfânt prin iconomia lui Dumnezeu cea vestită prin fericitul Lavrentie, cel ce s-a închis de bunăvoie pentru Dumnezeu