sursa: pravmir.ru
Aceasta a fost un ierarh cunoscut care avea ca ajutor de chilie pe starețul Teofan,ucenicul lui Paisie Velicikovski, călugăr în lume, căci în Rusia după reformele lui Petru cel Mare și ale Ecaterinei era interzisă viețuirea călugărească, așa cum trăiseră monahii adevărați în vremurile bune.
Mănăstirile deveniseră un refugiu pentru soldații în vârstă. Iar când a trebuit să se reînnoiască viața la Valaam, Mitropolitul îl întreabă pe Teofan: "Cine poate primi stăreția?" Înainte ar fi fost imposibil să se ia o astfel de decizie. Iar atunci el a spus: "Trebuie să-l punem pe Nazarie. E un călugăr analfabet, dar e un călugăr mare." Iar atunci Nazarie a înnoit complet această mare și veche mănăstire.
Dacă trebuie înnoită viața duhovnicească într-o anumită mănăstire, trebuie ales cel mai de seamă călugăr, poate că nu o fi prea educat, dar despre care se știe că are un avânt duhovnicesc; reînnoirea o poate face numai un călugăr.
Monahismul poate fi restaurat din interior. S-a făcut aceasta de mii de ori. Acesta este un fenomen foarte vechi în Biserică. Trebuie să i se dea posibilitatea să se dezvolte prin propriile puteri, nu-i așa? Mănăstirea nu trebuie să se transforme într-un fel de carieră de piatră, din care cei mai capabili să fie extrași de episcopi. Însă rolul său este important. Nu există nici o concurență, nu există nici o opoziție între frați și ierarhie. Dar adesea, așa cum am spus, călugării înșiși nu au fost capabili să realizeze acest lucru fără intervenția episcopului. După numirea starețului sau a stareței, care trebuie să fie călugări adevărați, mănăstirea renaște rapid din resursele sale interioare pe care le are dintotdeauna.
Cel mai important în viața monahală este însăși viața monahală
Ascultarea sau rugăciunea - de multe ori această problemă este deosebit de dificilă...
Tot timpul am ridicat această problemă călugărilor și călugărițelor în timpul călătoriilor mele. Am avut mai multe întâlniri cu comunități de maici. Și am văzut problemele lor. Dar cred că e o problemă falsă, un antagonism fals, ca să spun așa. Ceea ce este cel mai important în viața monahală este însăși viața monahală. Acest lucru presupune ca monahii și monahiile să înțeleagă în ce constă viata lor, care sunt regulile, țelul, treptele, greutățile și ispitele ce vin în tot felul, să înțeleagă că acesta este un proces progresiv.
Atunci când călugărul sau călugărița nu știu acest lucru, ei pot cădea imediat în deznădejde deoarece se suprasolicită cu sarcini, ascultări și nu își mai văd scopul. Este de datoria sfinților părinți, a stareților, a slujitorilor lui Dumnezeu, care sunt mereu autentici, iar nu fariseici, să arate călugărului sau călugăriței care spune "Nu mai pot. Pentru că am 24 de ore pe zi pline" că trebuie fie să-și facă ascultarea, fie să-și citească pravila.
Trebuie să spunem "bine" și să ne întoarcem la ceea ce este mai important pentru că scopul vieții monahale, așa cum spunea Sfântul Ioan Casian, este curăția inimii, elementul principal, care se trezește ca urmare a lucrării ascetice, a ascultării, a smereniei. Și apoi rugăciunea neîncetată este legătura neîntreruptă cu Dumnezeu, capacitatea de a păstra gândul continuu la Dumnezeu, "de a respira numele lui Hristos", cum spune Sfântul Antonie în
Viața lui. Să începem cu câteva momente de rugăciune, nu cantitativ, însă calitatea lor începe să dea sens.
Scopul vieții monahale nu este să rostești un anumit număr de rugăciuni. Desigur, în comunitatea bisericească slujbele sunt importante, dar călugării nu slujesc pentru ei înșiși. Biserica întreagă participă la aceasta. Dacă citim o mulțime de rugăciuni, asta nu înseamnă că ne rugăm, să nu uităm și de calitatea rugăciunii. Iar calitatea rugăciunii e acea mărturisire smerită pe care o face vameșul la templu. Fariseul împlinea atâtea: postul, milostenia, rugăciunea și Dumnezeu mai știe ce altceva. Și-a făcut singur un inventar al faptelor sale bune. Dar el nu era plăcut lui Dumnezeu pentru că nu avea inimă smerită, el era convins că se mântuiește prin faptele sale. Vameșul nu avea nimic din acestea în afară de rugăciune. Inima smerită, iată ce vrea Dumnezeu... Iată ce e plăcut Domnului. La acest lucru nu ajungi dintr-o dată, nu de la prima încercare, este scopul întregii noastre lupte ascetice.
La urma urmelor, viața duhovnicească este foarte, foarte simplă. Și când gândul este în mod constant legat de Dumnezeu, cu amintirea lui Dumnezeu, poți să faci tot, tot ceea ce ți se cere, tot ce-ți stă în putere. Inima e în pace.
E cu neputință să fii mai mult decât creștin
Ce întrebări vă adresează mirenii cel mai adesea și ce sfaturi le dați?
În esență, mirenii vin la schit cam cu aceleași întrebări pe care le pun și călugării: întrebări despre viața duhovnicească, despre cum să trăiască deplin viața creștinească înconjurați de forfota lumească. Le dau aceleași sfaturi ca și călugărilor, și pravila pe care o dau fiecăruia, ținând cont de condițiile vieții sale. Unui tânăr căsătorit cu patru copii, nu pot să-i dau aceeași pravilă ca unui bătrân ce locuiește singur. Același lucru este valabil și în ceea ce o privește pe o mamă dintr-o familie. Nu există tipuri diferite de duhovnicie.
E cu neputință să fii mai mult decât creștin.
Călugărul nu e mai sus decât creștinul. El încearcă să fie mai înalt prin acele moduri pe care ni le-au lăsat Sfinții Părinți, dar eu pot să le dau mirenilor același sfaturi pe care le dau călugărilor. Toate sfaturile trebuie să fie adaptate la condițiile de viață ale fiecăruia, la vârsta vieții sale duhovnicești.
Mulți creștini trăiesc în lume (de exemplu mamele din familii) o rugăciune foarte profundă. Atunci când apare primul copil, apoi al doilea, apoi al treilea, multe lucruri devin foarte dificile. Ea care obișnuia să citească mai multe acatiste, iar acum, cu acest popor micuț și zgomotos de la picioarele ei, nu mai este atât de ușor, trebuie să aleagă un moment din timpul zilei.
Când simți gustul a ceea ce este esențial
Părinte Gabriel, am auzit de multe ori că Sfinții Părinți au scris cărți pentru cei care au trăit cu sute de ani în urmă...
Dar omul rămâne ceea ce este. Ispitele rămân și ele aceleași. Și dușmanii sunt aceiași, demonii. Ei sunt aceiași și încă și mai mulți acum, cu ecumeniștii, pentru că nu disting confesiunile și îi amestecă pe toți creștinii, indiferent de Biserica din care fac parte. Și personal, am obiceiul să dau oricui să citească la început texte de bază, cum ar fi învățăturile Sfinților Părinți – câteva gânduri ale Sfinților Părinți, pentru că sunt o Evanghelie trăită în pustie. Sunt pe înțelesul oricui.
Recomand și alte cărți similare, într-o oarecare măsură bagajul meu, care, prin mila Domnului, mi-a căzut în mâini încă de la început.
Dacă ai simțit gustul a ceea ce este esențial, adevărat (și aceste cărți sunt cele mai vechi din ceea ce avem), atunci poți citi ceea ce dorești: o carte scrisă astăzi, de exemplu. Pentru că gura ta, cerul gurii deja disting realmente ceea ce este fals. Mai întâi, trebuie să-ți înveți cerul gurii, să-ți ascuți gustul, nu-i așa? Și pentru asta avem nevoie de Evanghelie și de textele fundamentale ale vieții duhovnicești și monahale.
În Biblie, în Evanghelie, în învățăturile Sfântului Apostol Pavel, sunt cuprinse principiile de viață creștină. La sfinții părinți (vorbesc de părinții duhovnicești, nu de marii teologi), puteți vedea cum toate acestea sunt transpuse în viață. Și viețile sfinților s-au citit întotdeauna și de către multă lume în Rusia, sunt o lectură excelentă. Poți vedea exact cum a trăit un sfânt sau altul. Nu poți să-l imiți întotdeauna, dar poți vedea cum, în anumite circumstanțe, toate acestea au fost posibile. Îmi place foarte mult să citesc viețile sfinților, inclusiv ale sfinților recent canonizați. Și îmi spun că, dacă el a fost capabil să reziste până la sfârșit în condiții insuportabile, atunci eu în condiții prielnice, trebuie să pot să fac asta. Nu pot să-i imit în toate.
Ultima întrebare: câte limbi cunoașteți?
Vorbesc limbi din diferite țări. Am învățat limba engleză în școală și o vorbesc din copilărie, apoi am trăit in Belgia timp de 17 ani și vorbesc franceza. Locuiesc deja de 32 de ani în partea italiană a Elveției și vorbesc italiana. Sunt 4 limbi străine, împreună cu limba mea maternă, germana. Vorbesc un pic și în alte limbi, din păcate, foarte puțin în rusă, pe care am învățat-o în tinerețe, în mănăstire. Am învățat de 10 ori gramatica, dar și din celelalte limbi se amestecă totul in capul meu.
Trebuie să trăiesc constant în țară pentru a revigora tot ceea ce este în capul meu, dar într-un cap vechi nu se mai poate pune ceva nou. Vorbesc foarte repede, în ciuda faptului că rezervorul vocabularului meu este oarecum limitat la zona Bisericii, la zona liturgică. Și atunci când vorbesc despre viața de zi cu zi, mă pierd, ca să nu mai vorbim de literatură.