[cristiboss56]

cezar_ioan

Poate că deseori amestecăm nevoia noastră de dragoste omenească, întrucât vrem nu vrem încă avem nevoie de ea, cu Dragostea cântată de Apostolul în Corinteni.
Şi ne e greu, privaţi fiind de iubire (o fi soţia? or fi prietenii? or fi alte relaţii care scârţâie şi ne necăjim...) să mai lucrăm la drumul creştin al Dragostei. Şi uităm că Domnul lucrează în slăbiciune, iar urmarea acestei omisiuni este că ne purtăm ca şi când cel care are o suferinţă în relaţiile afective lumeşti e în situaţie proastă pentru lucrarea virtuţilor. Ba dimpotrivă, aş zice! Nu trebuie decât acceptarea situaţiei şi în rest mângâierea care vine în Biserică, sub toate formele şi toate conţinuturile. Cel mai rău e să căutăm condiţii prielnice pentru lucrarea mântuirii, adică un fel de confort afectiv pe temelia căruia să lucrăm credinţa şi celelalte. Păi asta e o mare greşeală! Mare capcană, poate a mai mare! Cred eu...

În acest caz, mai întâi cred că e bine să separăm lucrurile: sunt două feluri de iubire şi două moduri de a le cultiva. De avem nevoie de mai mult din una, cred că e nimerit să facem ceea ce i se potriveşte fiecăreia dintre ele. Pentru dragostea lumească sunt anumite căi de urmat. Pentru dragostea dumnezeiască e altă cale.

E limpede că pe forum, vrem nu vrem, scăpărăm şi câte ceva din frustrările şi limitele noastre omeneşti. Totuşi, dacă nu ne revărsăm prea mult, putem lucra şi la partea care ne uneşte în mod aparte: lucrarea vieţii de credinţă creştină.

Iar dacă vrem să fim răsplătiţi cu simpatie/afecţiune pe forum, întrucât se poate întâmpla, de ce nu, să avem nevoie, atunci nu merge autosabotarea de genul adolescentului care, pentru a-şi arăta afecţiunea îi trage un pumn în figură iubitei aşteptînd, apoi, ca ea să îl răsplăteacă cu un sărut. Deşi am văzut prin oraş că merge şi aşa!... E la modă...:)
__________________