[antiecumenism]

HOMEOPATIA ŞI ORTODOXIA – Dumnezeu, omul şi boala

"Preceptele credinţei creştine (d. ex. a-ţi iubi vrăjmaşii, a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău, a accepta suferinţa ca mijloc al mântuirii) par nebuneşti celor care nu cred [ Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni, 1, 18). ] şi, astfel, pier (din pricina necredinţei lor, care îi ţine departe de Dumnezeu, „în latura şi-n umbra morţii”). Credincioşii ştiu, însă, că urmarea acestor precepte (care necesită ca omul să ia decizia de a-şi învinge egoismul şi de a se încredinţa înţelepciunii dumnezeieşti) atrage asupra lor harul, puterea lui Dumnezeu, prin care orice poate fi învins, depăşit, părând derizoriu faţă de splendoarea mântuirii, la care suntem chemaţi. Acesta este sensul cuvintelor Mântuitorului: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară (Matei, 11, 28-30). omul primeşte răbdarea în suferinţă de la Dumnezeu, în urma alegerii şi acţiunii sale de a asculta de El, acceptându-I ca incontestabile şi indubitabile dragostea, mila şi înţelepciunea [ Căci Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda (I Corinteni, 10, 13). ] , încredinţându-se cu totul în mâinile Lui, sau, mai bine zis, conştientizând şi proclamând cu fiecare atitudine faptul că suntem cu toţii în mâinile Lui şi că singur El ştie ce este cel mai bine pentru fiecare dintre noi.Acestei alegeri, de a accepta voia Lui cea plină de iubire, Dumnezeu îi răspunde cu darul răbdării.Ca oameni, nu avem a aduce decât buna intenţie, disponibilitatea acceptării celor de Dumnezeu îngăduite asupra noastră. Este ca şi cum am avea de trecut o linie, iar aceasta este linia îndoielii – îmi accept suferinţa cu încredere în Înţelepciunea care mi-a dat-o spre îndreptarea mea, sau nu o accept. Odată trecută linia, dincolo de ea ne aşteaptă darurile bunătăţii dumnezeieşti.

Spre deosebire de diverse curente eretice, Ortodoxia îl îndeamnă pe om, conform Scripturii, să apeleze la medici, arta medicală fiind tot un dar şi un semn al milostivirii Lui faţă de lucrurile mâinilor SaleDiverse elemente din lumea creată pot alina, odată întrebuinţate cu priceperea medicului, suferinţa determinată de boală. Dar, şi în alinarea trupului, dobândită prin mijloace medicale, bolnavul ar trebui să vadă tot semnul dragostei lui Dumnezeu, care îi dă uşurare, astfel încât să se poată întoarce către cele ale sufletului. Dacă îi este spre folosul sufletesc, spre viaţa de veci, se va vindeca, iar, dacă îi este util mai degrabă să sufere în continuare, spre pocăinţă (şi chiar spre sporirea răsplăţii în viaţa viitoare), nu se va vindeca. Încăpăţânarea în vindecare nu este, aşadar, o idee bună. Iar atunci când omul ajunge să facă orice pentru a nu suferi, apelând chiar şi la puteri necurate pentru a-şi uşura boala, aceasta devine, din prilej de pocăinţă, prilej de păcat de moarte. Pentru o alinare trecătoare, omul ajunge să-şi deschidă larg calea către chinurile veşnice, căci demonii nu vindecă, Dumnezeu singur putând da vindecare. Vindecarea, în sens absolut, implică iertarea păcatelor, reîntregirea sufletului, ceea ce singur Dumnezeu poate lucra asupra omului: Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci, ce este mai lesne, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. (Matei, 9, 1-7) Desigur, pentru omul necredincios a vorbi despre diavol şi lucrarea sa este un non-sens la fel de mare precum a vorbi despre rolul mântuitor al suferinţei.

Credinciosul, însă, ar trebui să cunoască faptul că demonii sunt vrăjmaşii omenirii şi că orice părtăşie cu ei nu ne poate face decât un imens răuVracii, cu meşteşugul lor, pe mulţi i-au tămăduit de boli şi pe mulţi ce erau bolnavi i-au făcut sănătoşi. Numai că pentru aceasta trebuie să fii părtaş la necinstirea lui Dumnezeu. Departe de noi un asemenea gând!Este limpede, dar, că demonii nu vindecă. Dacă, totuşi, Dumnezeu le îngăduie cândva să tămăduiască vreo boală, aşa cum fac oamenii, este ca să te încerce, şi nu pentru că Dumnezeu n-ar şti, ci ca să înveți să nu-i suferi pe demoni nici dacă tămăduiesc [ Sfântul Ioan Hrisostom, din Împotriva iudeilor I, PGB 34, 132-138, PG 48, 854-855, citat în Diavolul şi magia..., p. 111). Aici, sfântul foloseşte conceptul de tămăduire (vindecare) în două accepţiuni - vindecarea reală, care vine de la Dumnezeu (şi care implică iertarea păcatelor, reîntregirea sufletului suferind) şi vindecarea aparentă (alinarea trupului cu preţul pagubei sufleteşti), ca lucrare a puterilor întunericului, prin care acestea îi atrag pe oamenii necredincioşi sau slabi în credinţă.

Există şi persoane care cred în Dumnezeu, dar existenţa diavolului nu o admit. Alţii consideră că cine „face bine” altora nu are cum lucra cu necuratul, aşadar „vindecătorii” sunt „buni” şi neapărat „lucrează cu Dumnezeu”.Nefiind dispus să accepte durerea şi boala, sau din inacceptarea unei condiţii (uneori nu cu mult) diferite de cea a semenilor săi (reflex al orgoliului, intens cultivat în societatea actuală), acesta aleargă către orice soluţie, fără a se interesa (ba chiar fără a-l interesa) în ce raport se găsesc aceste soluţii şi promotorii lor cu Hristos. Nu a fost deloc dificil pentru nişte practici care promit şi, uneori, chiar oferă „vindecări” pe care medicina „clasică” nu le poate realiza, să „cotropească” o societate al cărei progres tehnologic nu are cum suplini golul din sufletecontemporanul, fie el şi ortodox şi cu atât mai mult cel neortodox, se închină, de-a dreptul, la ştiinţă, nemaipunându-şi probleme duhovniceşti înaintea acestui idol al omului „emancipat”, îndoiala faţă de lucruri prezentate drept ştiinţifice fiind semnul de ruşine al „înapoiaţilor”, al „fundamentaliştilor” şi „fanaticilor”. idolatrizarea ştiinţei, alături de indisponibilitatea de a accepta suferinţa, îi face pe unii să recurgă la păgânismul prezentat drept ştiinţă.

Un homeopat absolvent de studii superioare, cu calificare obţinută în străinătate şi/sau care afişează (şi) cunoştinţe din „alopatie”, anatomie, fiziologie, biochimie ş.a.m.d. impresionează publicul cu nivel mediu de educaţie (pacienţii lipsiţi de educaţie formală fiind convinşi,este asigurat. Dacă are diplomă în medicină, aceasta îi aduce „puncte în plus” în ochii publicului, iar dacă nu, se aplică judecata conform căreia respectivul este un „original”, un „pasionat” autodidact, eventual un „deschizător de drumuri”.Dacă se mai şi prezintă drept un om credincios, această aparenţă va adormi şi ultimele zvâcniri ale conştiinţei unor „pacienţi” care nu trec, în credinţa lor, dincolo de analiza superficială conform căreia binele trupului este egal cu binele absolut."

Oana Iftime – Alexandru Iftime