În prealabil postat de Mihailc

O posibilă interpretare găsim la Ioan Singuraticul, maestrul Sfântului Isaac Sirul, în lucrarea "Dialogul despre suflet şi patimi" (încă netipărită în limba română).
Ioan Singuraticul descrie trei feluri de plâns, corespunzătoare a tot atâtea trepte ale maturităţii spirituale:

"În omul somatic (trupesc) lacrimile sunt iscate de teama de sărăcie, aducerea aminte de mâhniri şi grija pentru copii, în omul psihic (sufletesc) de frica de judecată, conştiinţa păcatelor, aducerea-aminte a binefacerilor lui Dumnezeu faţă de el, gândul la moarte, făgăduinţa lumii viitoare şi teama de a nu fi lipsit de ele, iar în omul duhovnicesc lacrimile se nasc din mirarea înaintea măreţiei lui Dumnezeu, uimirea în faţa adâncului înţelepciunii Lui, a slavei veacului viitor şi frumuseţea oamenilor sfinţi. În omul duhovnicesc lacrimile izvorăsc nu din întristare sau din frică, ci dintr-o bucurie intensă."

Deci vedem că omul somatic/trupesc este dominat de simţirile influenţate de instinctele securizante ale vieţii biologice (serie din care face parte şi instictul matern şi derivatele lui), omul psihic/sufletesc lărgeşte aria de influenţă a instinctelor în domeniul metafizicului (fiindcă evlavia acestuia este tot egocentrică, prioritate având propria mântuire şi nu bucuria relaţiei cu Mântuitorul), pe când omul duhovnicesc are simţirile libere de pretenţiile eu-lui în extazul pur al împărtăşirii de darurile lui Dumnezeu, lipsit de orice interes individual pentru o binefacere ce vizează propria persoană. Omul duhovnicesc uită de sine suind spre izvorul bucuriei care se află în Celălalt cu care se şi uneşte fără contopire prin energia necreată a Iubirii.