Citat:
În prealabil postat de calatorul
In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral?
|
Eu nu cunosc așa pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Ne-a cerut să fim sfinți, asemenea Tatălui nostru din Ceruri, iar nu să fim perfecți. Perfecțiunea este o aspirație străină de Duhul Bisericii. Sfințenia, însă, este un rod al iubirii.
În sufletul fiecărui creștin dorul de Dumnezeu. El zvâcneșze, pulsează în noi, așa cum inima iubitului tresaltă după inima iubitei.
Omul care începe să Îl iubească pe Dumnezeu tânjește după Dumnezeu, caută la Fața Lui, cugetă ziua și noaptea la Cel iubit, se silește să se apropie de El. Nu de perfecțiune îi arde omului, ci de apropierea și contopirea cu Cel iubit.
Nu mai poate sufletul omului să traiască precum trăia înainte să fi fost g[sit de Iubirea Domnului. De cum a prins foc inima lui, fie și cât un fir de iarbă uscată, totul e gata vâlvătaie pentru totdeauna: cale de întoarcere nu mai este.
Cu timpul, cu încercările de a-și afla Iubitul, sufletul omului începe să priceapă ce are de făcut. Numim aceasta pocăință, o lucrare de aruncare peste bord a tot ce ne împiedică să ne apropiem de Domnul. Nesimțirea proprie (numită elegant împietrire) începe să se întrevadă în toată hidoșenia ei, obișnuințele păcătoase își arată duritatea de piatră, plăcerile toate asaltează simțurile, gândurile, sentimentele, vorbele, faptele. Omul se vede pe sine tot mai trivial, tot mai grosolan și astfel, întrezărindu-se puțin câte puțin, simte nevoia să se gătească, mireasă, pentru Mirele pe Care Îl iubește.
Așa se face că inima începe să plângă și să cânte, gândul se zburlește asupra lui însuși și caută în Sus către Cel Iubit, ajutorul... Că-s dureroase fostele iubiri... E aspră dezlipirea, carne ruptă de pe os, sângerare mare în sufletul celui care începe să urască tot ce iubit mai nainte. Toată curvia sufletului acum e o rană.
Și, nădăjduind că va deveni în întregime iubire nouă, iubire în Hristos, nădăjduind că astfel Îi va răspunde Iubirea, sufletul omului suferă preschimbări minunate, amestec de durere șijale mare dar și nespusă bucurie tainică. Ce desfătare în clipele de mângâiere, de izbăvire... Cum sunt uitate durerile toate, cum își pierd importanța, cât de bucuros e omul că le-a purtat, că le-a depășit traversîndu-le....
Nu despre perfecțiune este vorba aici (ce cuvânt rece, ce pietroi de vorbă!), ci despre iubire.
Suntem chemați la iubire, suntem mânați de obârșia noastră Dumnezeiască la contopirea deplină, de nespus în vorbe omenești, cu Pacea Duhului Sfânt, cu Iubitul nostru Hristos.
Așa cred că ne tâlcuiește Biserica întâmplările neînțelese, tainice, ale germinației omului nostru lăuntric. Suntem lumină care caută să se împlinească în Lumină,
iubind pe Domnul! AMIN+