[cezar_ioan]

În prealabil postat de florin.oltean75

Termenul ar fi schizofrenie

(schizo - a imparti / frenie - minte)

Dpdv psihiatric este un termen dur.

Simptome = halucinatii.

Cineva ar trebui sa aiba predispozitii pentru a ajunge la schizofrenie.

Personal, pot fi de acord ca pe langa avantaje evidente (sens existential, speranta, adaptare sociala prin rabdare...) crestinismul genereaza stari psihologice conflictuale.

La anumiti indivizi care nu pot identifica intelesuri de mediere intre Lume - Dumnezeu, conflictul interior poate deveni acut, de nesuportat.

Daca Dumnezeu iti spune sa te rogi neincetat - clar si raspicat - si tu nu poti, deja ai o problema: te confrunti in forul interior cu o forma de neimplinire legata de cel mai inalt scop al tau.

Aceasta neputinta nu este digerata usor de multi. Modul de rezolvare al acestui conflict interior difera de la persoana la persoana.

De exemplu, minimalizezi porunca si accepti ca esti neputincios.


Problema crestinismului este aceea ca divide mintea intre doua realitati puternice: Lumea si Dumnezeu.

Atunci cand mintea priveste Lumea, nu-l priveste pe Dumnezeu.

Iar noi stim ca Dumnezeu este gelos. Vrea toata atentia noastra.

Cineva care ia in serios, cu toata sinceritatea, asertiunile crestine, se confrunta inevitabil cu aceasta tensiune.

Balanseaza dureros intre aceste realitati.

Insa, aceasta dihotomie este pur si simplu o paradigma generata prin rationamente, sofisme teologice crestine.

Nu toti pot sa respire in aceasta forma de constructie intelectuala.

Vieţuirea în Biserică are ca prim mare rod tocmai unificarea sufletească, iar nu ruptura. Prin dobândirea modului de viaţă creştin, personalitatea şi conştiinţa sunt tot mai unitare iar această unitate se exprimă prin sentimentul statornic şi adânc de pace, de linişte profundă, de nespus care constituie fundalul indestructibil. Pe acest ocean de linişte adâncă se pot ivi mişcări exterioare ale valurilor, uneori furtuni şi taifunuri, care tulbură suprafaţa apelor o vreme apoi se liniştesc şi iar tulbură ş.a.md. Numim aceste mişcări superficiale încercări şi ispite de toată vremea. Dar adâncul rămâne calm, imperturbabil, neclintit: în Pacea Sfântului Duh, în pacea dată de credinţă.

Stările de sfâşiere şi de conflictualitate NU izvorăsc dinlăuntrul rugăciunii, postului, milosteniei, slujbelor, Tainelor. Ci ele se topesc prin acestea, care sunt medicamente imbatabile, dăruite de Doctorul Hristos.
Mai presus de toate, ţinerea minţii în inimă la rugăciune uneşte şi reaşază ordinea şi funcţionarea omului întreg.
Rugătorul se ţine ca o turmă de oi risipite care trag fiecare în legea ei, sub toiagul unui singur păstor. Gândurile şi tendinţele emoţionale, nevoile şi pornirile instinctuale, ataşamentele de tot felul - sunt tot atâtea oiţe divergente pe care toiagul rugăciunii le îndreaptă, mângâietor şi statornic, lângă Unul Păstorul, Mielul Cel Dintâi. Până la unificare totală, fără fisură, fără urmă de ...capră. În acest moment survine Pacea de nespus. Este lucrarea dimpreună a omului şi a Harului. Omul este unit, este întreg, este cu totul împăcat în sine, iar aceasta se revarsă şi asupra păcii cu lumea, cu toţi oamenii.

Rugăciunea permanentă este foarte clar explicată şi cu totul accesibilă omului creştin. Nu e vorba nici de practicarea unei rostiri neîntrerupte cu buzele şi cu toate cele ale aparatului fonator şi nici de atenţie neîntreruptă aşa cum o înţelegem la propriu în psihologie. Ci e vorba despre o stare duhovnicească, "joc secund" cu rol însă primordial, de menţinere a miezului fiinţei în permanentă tendinţă către Dumnezeu. Când iubeşti o persoană, de pildă pe mama sau pe tata, pe soţ sau pe soţie, pe copilul tău etc., nu ai atenţia permanent orientat către persoana iubită, însă în orice moment ţi-ai orienta atenţia către aceasta, ţi-ai da seama imediat că o iubeşti. Iubirea curge ca un râu subteren permanent, însoţindu-te oriunde ai fi, orice-ai face. Deşi nu te gândeşti neîncetat la asta, lucru altminteri cu totul imposibil. (Este o banalitate teribilă că viaţa sufletească nu e doar conştientă ci şi subconştientă şi inconştientă. Dacă un conţinut nu este acum conştient, iar eu nu scriu aici în clipa asta despre el, asta nu înseamnă că el nu continuă să fiinţeze în plan secund sau mai adânc înlăuntrul fiinţei mele. Exact la fel e şi cu iubirea şi cu rugăciunea. Să pricepem odată pentru totdeauna adevărul elementar că suprafaţa lucidă care e conştiinţa noastră nu reprezintă decât un vârf de iceberg infinitezimal al unor conţinuturi infinit mai bogate la care nu avem acces simultan şi în totalitate. Dacă acum scriu măr şi îmi reprezint în minte un măr şi cuget la semnificaţia conceptului măr, nu înseamnă că în mine nu port toate cunoştinţele referitoare, de pildă, la păr. Numai că deocamdată aleg să fiu conştient în legătură cu mărul, după cum iată, acum aleg să devin conştient în legătură cu părul. Sau cu orice altceva accesibil dinlăuntrul meu.)
Precum pe de altă parte omul grosier, omul motivaţional se roagă neîncetat la idolii lui, care se succed permanent prin întreaga fiinţă (abia se stinge setea că vine foamea, abia se potoleşte stomacul că vibreează sexul, aia se sting aplauzele că vuiesc săbiuţele etc.). Şi acesta e un rugător permanent, însă la alţi dumnezei.

Ceea ce este conflictual în om nu este adus de creştinism.
Dimpotrivă, Părinţii ne-au învăţat, dezvoltînd mesajul "in nucce" al Apostolului Pavel, că în om sunt conflictuale legea trupului şi legea duhului. Tocmai pentru ca această conflictualitate (care are rostul ei, îngăduit de Dumnezeu în vederea unor foloase) să devină roditoare, Biserica a rânduit şi calea sau metoda de urmat. O ştim cu toţii foarte bine, rămâne însă de dus lupta pentru despătimire. Adică ne străduim la dobândirea unei ordini noi, în care duhul să fie suveran. Aceasta înseamnă, printre altele, că partea sufletească din noi denumită psihe, responsabilă cu reflectarea în conştiinţă şi comportament a nevoilor (caracteristice omului motivaţional teoretizat de Maslow şi alţi umanişti), să devină subordonată părţii conducătoare nous, caracteristică omului duhovnicesc, denumit şi lăuntric.
Ca orice proces de dezvoltare a fiinţei, şi devenirea întru Fiinţă traversează etape de rearanjare, de conflicte şi crize de creştere. Sunt inevitabile şi sunt necesare, ca în orice proces de dezechilibrare temporară urmată de un echilibru superior. Până şi arborii pocnesc când cresc, la fel şi pepenii vara, până şi burta gravidei face vergituri de la rodul ei; cum oare, atunci, să nu "pârâie" niţel, în dulci dureri ale facerii, alcătuirea stihiilor noastre întru revigorare şi Viaţă?
În general, pentru a dobândi un echilibru de nivel mai înalt, procesul debutează cu o temporară dezechilibrare. E ca în jocurile de astăzi ale copiilor, denumite transformer: strici o ordine, pentru că ţi-a picat fisa unei ordini mai frumoase! Te doare un pic că ai pierut jucăria, dar ce frumuseţe iese la o nouă reasamblare!

Oamenii rigizi însă, cei ce ţin la sufletul lor, cei anchilozaţi în cimentul habitudinilor şi preconcepţiilor, pier mortificaţi în praful de pe etajera unde şi-au ipostaziat propria mască.
Duhul, însă, poartă mereu pe omul creştin la noi şi noi retopiri şi remodelări. Pe măsură ce se adaugă apă curată, stratul de noroi de pe fundul paharului devine tot mai subţire. Uneori, din fericire, apa devine cu totul străvezie!....:) Una cu Izvorul Cel Dintâi.

P.S. Cât priveşte conflictul dintre Dumnezeu şi Lume, noi ştim că Dumnezeu este pretutindeni şi că Însuşi S-a Întrupat pentru a mântui Lumea. Nu vedem o lume fără Dumnezeu ci întrezărim pe Domnul pretutindeni în Lume. Sfinţirea apei şi a lemnului, de pildă, sunt doar două exemple aflate foarte la îndemână. Noi, însă, componenţi şi ai Lumii, râvnim la sfinţirea Numelui în noi.

Nimic din toate acestea descrise aici nu are legătură cu schizofrenia.
Cât despre aceasta, termenul invită la o cercetare cu mult mai atentă decât simpla răsfoire a unei fiţuici mondene. Poate nu întâmplător, studenţii din generaţia mea au debutat în studiul schizofreniei abia după 4 ani de facultate. Şi nu au epuizat conceptul nici până astăzi, adică după 20 de ani... Ca să nu mai spun că una e cunoaşterea de nivel conceptual, alta e cunoaşterea persoanei cu tulburare schizo şi alta este experienţa integrală a acestei condiţii cu totul aparte. Puţină reticenţă în utilizarea termenului, aşadar...