[cezar_ioan]

Îmi pare că e posibil să confundăm schizofrenia cu duplicitatea. Şi să facem din acestea o trăsătură caracteristică a creştinului. Urât lucru să fie văzuţi aşa creştinii, însă nu-i treaba noastră că răuvoitorii aruncă cu pietre.
Totuşi, să spunem limpede din capul locului:
a) una e boala numită schizofrenie, alta e trăsătura caracteropatiei numită făţărnicie; caracteropatia şi schizofrenia sunt condiţii nosografice din căprării net distincte.
b) una e să te prefaci că eşti credincios, pentru a obţine pe căi necinstite foloase personale prin exploatarea naivităţii sau bunăvoinţei semenilor, alta e să fii bolnav şi să recunoşti aceasta cerînd ajutor ca orice credincios Domnului în Biserica Lui;
c) una e să ai grave dileme de identitate personală, tulburări severe ale tututor funcţiilor cognitive şi emoţionale, o personalitate fărâmiţată şi conduite delirante, alta e să fii valid psihologic dar lichea îndărătnică, tare de cerbice înaintea Domnului.

Când ni se spune că într-un fel ne comportăm la slujbe şi altfel în viaţa de zi cu zi, nu trebuie să tragem concluzia că suntem schizofrenici deoarece tulburarea aceasta nu constă în duplicitatea de acest fel.
Duplicitarul are conştiinţa limpede a ceea ce face, alege liniştit, în virtutea unor convingeri personale, să îşi bată joc de semeni şi savurează din greu "victoria" lui permanentă.
Schizofrenicul este un om chinuit, cu o conştiinţă tulbure, incapabil să conştientizeze cine e şi ce i se întâmplă, cu atribuiri dintre cele mai fanteziste, cu o neputinţă veritabilă de a vibra emoţional între limite rezonabile şi adecvat la situaţiile de viaţă, prizonier al unor construcţii subiective fără corespondent în realitate, cu un dezacord evident între toate piesele sufleteşti, interpretativ etc. etc. El caută să funcţioneze coordonat şi unitar, caută o integrare armonioasă a stihiilor şi comportamentelor însă din păcate s-a adaptat deja la a nu mai reuşi aceasta...

În ce ne priveşte pe noi, creştinii, în ciuda faptului că avem fiecare laşităţile, disfuncţiile şi neajunsurile noastre evidente şi uneori înfricoşătoare, faptul că nu suntem în viaţa de zi cu zi pe măsura năzuinţelor noastre cele mai sfinte, nu înseamnă că suntem schizofrenici. Nici, la propriu, duplicitari. Poate că mai degrabă suntem încă inegali ca dezvoltare, încă nesiguri pe mişcările noastre, încă vulnerabili şi stângaci. Cu siguranţă avem nevoie să lucrăm mai departe la mecanismele cele mai fine ale întregii noastre alcătuiri sufleteşti.
Singurul lucru folositor e să rămânem în bolniţă şi să ne dăm silinţa, după puteri, să devenim tot mai complianţi la tratament. În rest, vorba cea bună: răbdare!...