[cristiboss56]

Cel care iartă, îi cere lui Dumnezeu, Celui care nu poate fi imitat, să-l imite pe el, zicând: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
„Acela se înfăţişează pe sine lui Dumnezeu pildă de virtute - dacă e îngăduit să spunem aşa - cerând Celui ce nu poate fi imitat, să-l imite pe el, zicând: «şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri».
El roagă adică pe Dumnezeu ca, precum a fost el oamenilor, aşa să-i fie şi lui, Dumnezeu. Deci dacă, precum a iertat el greşelile celor ce i-au păcătuit lui, vrea să i se ierte şi lui din partea lui Dumnezeu, e vădit că, precum Dumnezeu iartă fără patimă pe cei ce-i iartă, la fel şi el iartă celor ce i-au greşit, arătându-se fără patimă faţă de cele ce i s-au întâmplat.
El nu îngăduie nici unei amintiri supărătoare să se întipărească în minte, ca să nu fie dovedit că sfâşie firea prin înclinarea voii, dezbinându-se de vreun om, om fiind şi el. Unindu-se astfel înclinarea voii cu raţiunea firii, se înfăptuieşte împăcarea lui Dumnezeu cu firea. Căci altfel nu e cu putinţă firii dezbinate în ea însăşi, prin înclinarea voii, să primească pogorârea dumnezeiască şi negrăită.
Poate de aceea vrea Dumnezeu să se înfăptuiască mai întâi împăcările între noi; nu ca să înveţe de la noi să se împace cu cei ce I-au greşit şi să ierte pedeapsa multelor şi înfricoşatelor fărădelegi, ci ca să ne cureţe pe noi de patimi şi să se arate că dispoziţia celor iertaţi conlucră bucuros cu harul”.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 330-331)