[cezar_ioan]

Sunt de acord cu modul în care ai expus aici lucrurile. Chiar îţi mulţumesc pentru modul cum ai abordat chestiunea, îmi place, e limpede şi sugestiv, îmi aduce unele clarificări.
Iar eu aş evita utilizarea unei terminologii care să facă trimiteri, fie şi metaforice, către schizofrenie deoarece psihopatologia acordă, la propriu, alte semnificaţii şi descrie alte implicaţii când abordează tulburările din sfera schizo. Îmi pare folositor mai degrabă să rafinăm exerciţiul înţelegerii şi exprimării rămânînd cantonaţi în limbajul consacrat al Bisericii. Ceea ce, poate, însă, nu e tocmai uşor pentru mulţi dintre noi.
Când spui la final "Un astfel de comportament nu seamănă cumva prea tare cu o schizein între vorbă şi faptă, potenţial şi real, teorie şi practică?" eu rezonez aşa:
- psihologic (mai exact în duhul disciplinei Psihologia Persoanei), discrepanţa dintre vorbă şi faptă caracterizează strict unitatea caracterului, o însuşire de ansamblu a acestei componete relaţional-valorice a oricărei persoane. Când unitatea caracterului este mică sau lipseşte de-a binelea, eu înţeleg că ne aflăm în domeniul tulburărilor de caracter, iar nu al psihozelor. E drept însă că psihologia şi psihopatologia consideră tulburările de personalitate ca fiind foarte apropiate de schiţarea unei nebunii în miniatură. Nu însă, propriu-zis, psihoză.
- distanţa dintre potenţial şi actualizare (sau real, precum spui), este, de data aceasta, o problemă din perimetrul psihologiei dezvoltării. Iarăşi, deşi e vorba despre o neîmplinire, suntem departe de a acorda înţelegerea de psihoză. Nu numai fenomenologia e diferită, dar şi "tratamentul" e net diferit.
- în fine, raportul dintre teorie şi practică mă duce mai întâi la o abordare mai degrabă filosofică, iar psihologic mă ademeneşte către luarea în considerare a unei intervenţii pe linia dezvoltării abilităţilor şi competenţelor (care sunt "out-puturi", programe "periferice", executive în sistemul uman). Iarăşi nu poate fi vorba despre schizofrenie.

Neavînd cărţile la mine, am răsfoit Wikipedia şi am găsit un paragraf care mi se pare relevant pentru discuţia de faţă:


Clasificarea schneideriană

La începutul secolului al XX-lea, psihiatrul Kurt Schneider a efectuat liste cu forme de simptome psihotice despre care credea că diferențiază schizofrenia de alte tulburări psihotice. Ele sunt numite simptome de prim rang sau simptomele de prim rang ale lui Schneider. Ele includ:[16]

delirul de a fi controlat de o forță externă;
credința că gândurile sunt inserate sau sustrase din mintea conștientă a pacientului;
credința că gândurile proprii sunt difuzate altor oameni
auzirea de voci halucinatorii care comentează gândurile sau acțiunile sale sau care conversează cu alte voci halucinatorii.

Deși ele au contribuit semnificativ la criteriile actuale de diagnostic, sensibilitatea și specificitatea simptomelor de prim rang a fost pusă la îndoială. O trecere în revistă a studiilor de diagnoză efectuate între 1970 și 2005 a aflat că ele nu permit nici confirmarea nici respingerea pretențiilor lui Schneider, sugerând ca simptomele de prim rang să capete un rol secundar în analizele viitoare ale sistemelor de diagnostic.[17]
Simptome pozitive și simptome negative

Schizofrenia este adesea descrisă în termeni de simptome pozitive și simptome negative (sau de lipsă).[18] Simptomele pozitive sunt cele pe care cei mai mulți subiecți nu le au în mod obișnuit, dar care sunt prezente la persoanele cu schizofrenie. Ele includ delir, gânduri și vorbire dezorganizate, halucinații tactile, auditive, vizuale, olfactive și gustative, considerate în mod tipic drept manifestări psihotice.[19] Halucinațiile sunt de asemenea în mod tipic legate de conținutul temei delirului.[20] Simptomele pozitive răspund în general bine la medicamente.[20]

Simptomele negative sunt deficiențe ale răspunsurilor emoționale normale sau ale altor procese de gândire și răspund mai puțin la medicamente.[6] Ele includ de obicei emoții și afect plat sau lipsit de sensibilitate, sărăcia vorbirii (alogie), neputința de a experimenta plăcerea (anhedonie), lipsa dorinței de a forma relații sociale (asocialitate) și lipsa motivației (avoliție). Cercetările sugerează că simptomele negative contribuie mai mult decât simptomele pozitive la proasta calitate a vieții, la handicapuri funcționale și la a deveni o povară pentru alții.[21] Persoanele cu simptome preponderent negative pot avea adesea un trecut de proastă adaptare înaintea apariției bolii, iar răspunsul la medicamente este adesea limitat.[6][22]

Una peste alta, îţi mulţumesc, dragă Mihail, pentru cuvântul tău elocvent!