Creștinismul nu este numai o învățătură care ajunge să fie știută, ci o învățătură care se cere trăită, pusă în practică. În acest sens, el este viață și putere de mântuire. De aceea, nu e creștin adevărat cel ce se mulțumește să cunoască numai învățătura Domnului nostru Iisus Hristos; creștin este cel ce își face din învățătura Domnului lege de viață, urmând întru totul lui Hristos, care n-a învățat decât ceea ce El Însuși a împlinit, făcându-ni-se pildă fără abatere pentru tot ceea ce ne-a poruncit să facem. Creștinismul este puterea mântuitoare, dar numai celui ce-și trăiește viața după legea lui Hristos și-și modelează prin aceasta făptura tot mai mult după chipul Domnului. Așa cum un meșter face dintr-un bulgăre de aur, amestecat cu multe materii, o bijuterie strălucitoare, curățindu-l cu ajutorul focului de tot amestecul străin și lovindu-l cu ciocanul până ce-i dă forma cugetată, așa face și creștinul din făptura sa un chip frumos, având mereu ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut în acest scop omul desăvârșit. Materiile străine pe care trebuie să le curețe creștinul din sine sunt patimile care-i urâțesc făptura și care s-au îngroșat în el prin păcatele săvârșite. Și cum aceste patimi se mențin în noi și sporesc prin alte și alte păcate, la care ne îndeamnă diferitele pofte de plăceri, curățirea de patimi nu se poate înfăptui decât oprindu-ne de la alte păcate, deci înfrânându-ne de la împli-nirea poftelor necuvenite. Înfrânarea aceasta de la satisfacerea poftelor necumpătate, care sporește patimile din noi, este ceea ce numim post. Astfel, înțelegem de ce postul este un mijloc principal prin care creștinul își curăță făptura de tot ce este rău și urât în ea, oprindu-se pentru o vreme de a mai hrăni patimile sale prin noi păcate, prin noi împliniri ale poftelor sale ce întrec măsura trebuinței.
Cunoscând puterea postului de a curăți firea noastră de patimile cele urâte și de a o elibera de slăbiciunile poftelor care ne înlănțuiesc în aceste patimi, Biserica nu numai că-l recomandă fiilor săi, ci și rânduiește, pe lângă anumite zile, și anumite răstimpuri mai lungi în care toți împreună să se dedea la acest exercițiu bărbătesc, prin care să-și curețe făptura de tot ce e rău și să sădească în ea cele bune, modelând-o mai mult decât în celălalt timp al anului, după chipul lui Hristos. Un astfel de timp mai îndelungat de străduință obștească a tuturor credincioșilor, într-o îndemnare și pilduire reciprocă, în vederea eliberării lor de slăbiciunile poftelor conducătoare la păcate și sporitoare de patimi, este Postul Paștelui, care începe acum și se întinde până la luminatul praznic al învierii Domnului.
Biserica a închinat Duminica de azi, din ajunul acestui Post, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai. Aceasta ne dă cheia întregului înțeles al Postului pe care îl începem. Așezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai, nemijlocit înaintea începutului acestui Post, care se deschide ca o ușă de pocăință, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă o-menirea prin păcate și din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinței pentru ele. Ea ne vorbește de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înșine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinându-ne prin păcate de Dumnezeu și dobândind mântuirea prin drumul pocăinței pe care ni l-a deschis Hristos.
Dar să ne oprim o clipă la Adam și apoi să trecem la noi. Izgonirea lui Adam din Rai e starea de plâns în care s-a rostogolit acela, neținând porunca înfrânării dată lui de Dumnezeu. Preferând ascultarea de șarpe ascultării de Dumnezeu, dând drumul poftei sale în ciuda îndemnului de a o stăpâni, dat de Dumnezeu, și călcând astfel porunca de a nu mânca din pomul oprit, care a fost primul post rânduit de Dumnezeu, Adam se rostogolește din viața plină și fără de sfârșit în viața sărăcită și muritoare și din bucuria netulburată și neîntreruptă într-o existență frământată de puține plăceri și multe dureri, chinuită în timpul plăcerilor de conștiința necurăției lor și de grija durerilor viitoare, mușcată în timpul durerilor de remușcările pentru plăcerile trecute și umbrită tot timpul de gândul neliniștitor al morții sigure și al iadului veșnic.
Și firea noastră ar fi rămas scufundată în acest întuneric al tristeților și al lipsei de conținut spiritual pe pământ și al iadului veșnic după moarte, dacă n-ar fi venit Hristos, care, începând cu postul cel de patruzeci de zile și sfârșind cu moartea pe Cruce, a eliberat firea noastră de moarte și de iad, de stricăciune și durere, ridicând-o la viața nemuritoare și la slavă dumnezeiască, biruind pe diavolul care voia să-l ispitească și pe El cu mâncare, după asemănarea lui Adam. Neînfrânarea lui Adam a rostogolit firea omenească în nefericirea întunericului și a morții veșnice, înfrânarea Domnului Hristos a ridicat-o la viața netrecătoare și la fericirea fără goluri.
Dar să privim și la lumina altor pilde din Scriptură, rezultatele triste ale lăcomiei și roadele binecuvântate ale postului. Dacă prin neînfrânarea protopărinților a intrat moartea în lume și a împărățit păcatul, pricinuind osânda firii noastre de la Adam până la Hristos, prin neînfrânarea urmașilor lui Adam, a venit potopul peste tot pământul și peste toți oamenii din vremea lui Noe, pentru că nu mai sălășluia Duhul lui Dumnezeu în ei, ci deveniseră numai trupuri. Datorită neînfrânării locuitorilor din Sodoma, întreaga cetate, cu locuitori cu tot, a fost mistuită de foc din Cer. Lăcomia l-a făcut pe Esau, fiul cel mai mare al lui Iacob, să-și piardă, pentru un blid de linte, drepturile de întâi născut și tot lăcomia le-a pricinuit fiilor preotului Eli o moarte năprasnică. Dimpotrivă, Moise s-a învrednicit să stea de vorbă cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iar proorocul Ilie, după un post de patruzeci de zile, să vadă pe Dumnezeu pe munte, trecând ca o adiere ușoară ce închipuia Duhul lui Dumnezeu, sau harul Lui. Iar cetatea Ninive a scăpat prin postul de trei zile de pedeapsa înfricoșată ce o aștepta pentru păcatele ei. Toți aceștia n-au adus prin neînfrânarea sau prin postul lor nenorocire sau binecuvântare peste lumea întreagă, ca Adam, sau ca Hristos, dar au adus peste ei înșiși.
Dar Scriptura ne pune aceste pilde sub privire, ca de la ele să ne întoarcem atenția spre noi înșine. Ca oameni, am săvârșit și noi păcate destule. Dar vom rămâne în ele, așezându-ne în șirul celor ce s-au pierdut din pricina neînfrânării până la capăt, sau ne vom ridica din ele prin post și pocăință, așezându-ne în șirul celor ce s-au mântuit și au primit binecuvântarea lui Dumnezeu?
Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare și neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos, a lui Adam Cel de-al doilea. Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăși, urmând lui Hristos și având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungați. A fi în Rai înseamnă a te simți în preajma lui Dumnezeu, în convorbire cu El, a simți adierea blândă a iubirii Lui, ca Ilie, a auzi glasul Lui vorbindu-ți dulce, cu bunătate părintească. A fi în Rai înseamnă a te simți neîntinat în cugetări, în doruri, în fapte. Căci numai cel curat simte pe Dumnezeu în preajma lui. A fi în Rai, încă trăind pe pământ, înseamnă a te simți învăluit de o negrăită pace sufletească cu tine însuți, cu Dumnezeu și cu semenii, de o fericire calmă, egală și parcă fără început și fără sfârșit. A fi în Rai înseamnă a te simți, chiar în mijlocul întâmplărilor tulburătoare și schimbăcioase ale vieții, neclătinat de ele, mai presus de ele. A fi în Rai înseamnă a te simți adunat în cămara ascunsă, liniștită și adâncă a inimii, acolo unde își face simțită Dumnezeu prezența Sa și unde te poți uni cu El, privind la cele din afară, fără să te tulburi și fără să fii ispitit a-ți părăsi acel fericit loc al sălășluirii tale și al sălășluirii lui Dumnezeu, prețuind nesfârșit mai mult dulceața lină și curată a acelei împreună petreceri cu Dumnezeu decât plăcerile violente și de un gust îndoielnic ale simțurilor. A fi în Rai înseamnă a gusta încă de aici arvuna vieții și a învierii lui Hristos în tine, căci înseamnă a-L simți pe Hristos Însuși în tine, ca izvor al unei vieți noi în tine.
link catre articolul complet:
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1905.htm