Citat:
În prealabil postat de cristiboss56
Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, ci fiecare se ispitește de pofta sa (cuvântul Sfintei Scripturi). Ispitele au rostul:
1. De a ne umili, de a ne compromite chipul nostru cel iubit de noi, ochișorii noștri, în ochii noștri, în viața aceasta.
2. Dau prilejul să te cunoști mai bine și să-ți pierzi încrederea în tine însuți, și te fac să alergi la cineva mai tare ca tine, la Dumnezeu.
3. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele, că ele au însușirea de a ne observa mai bine răutățile noastre.
4. Ispita este indicatorul care dovedește mărimea duhovnicească la care ești.
|
Cred ca dintre toate gandurile care m-au macinat in ultimii ani, gandurile despre ispita au fost de departe pe primul loc. De unde vin? De ce vin? Care-i scopul lor, fiindca toate pe lumea asta au un scop. Daca ar fi doar unul negativ, s-ar autodistruge de la sine, dar se pare ca fara ispita, am ramane in sine asemenea dobitoacelor.
Dar mai intai as vrea sa compar mandria cu smerenia. Care este apogeul mandriei, ca si realizare, si care este limita cea mai de sus la care omul ar putea ajunge prin smerenie?
In seara aceasta mi-am reamintit un pasaj din Filocalie si am mers sa-l mai citesc inca o data , fiindca ceva ma framanta. Citez din Sf Grigorie Sinaitul, catre final, la pag. 198 a volumului 7 din filocalie la subpunctul 254:
"Smerenia infricoseaza pe diavol pentru taria ei intemeiata pe adevarul in privinta raportului intre micimea noastra si marimea coplesitoare a lui Dumnezeu." M-am intrerupt si mi l-am imaginat pe om inconjurat de creatia divina, care isi spune plin de mandrie: "Nu exista Dumnezeu! Unde este Dumnezeu? Cine este Dumnezeu?" El le ia pe toate ca si cum asa ar trebui sa fie, iar realizarile lui ca si cum le-ar fi facut absolut singur, fiindca este mare, frumos si destept! Unde poate ajunge (cat timp Dumnezeu inca ii iangaduie!...)? Sa aiba averi si bani carora sa nu le mai stie numarul, (aici nu dau nume), sa ajunga "rege" kung-fu (bietul Bruce-Lee !...), sau rege rok (bietul Elvis sau Freddie Mercury sau Michael Jackson...) sau mare diva (biata Marylin Monroe)... etc, etc, si cam atat... Ba de aici se poate ajunge la acea depresie astfel incat sa te arunci de la nu-stiu-ce etaj, fiindca ai cunoscut deja toate placerile lumesti si nu mai ai ce-ti dori (cum chiar au fost cazuri). Deci cam acesta ar fi apogeul puterii omului fara de Dumnezeu. Omitand voit ignoranta omului in ce priveste viata de "dupa", practic, mai mult de-atat nu mai poate primi, in lumea noastra reala. Il multumeste oare aceasta? Din cate stim, NU!
Starea de smerenie unde ne poate duce? Care este apogeul ei, daca in mod ipotetic, am lupta sa ajungem in varf? Din cate cunoastem, deasemenea, sfintii chiar au ajuns si sunt si in zilele noastre care ajung foarte sus si despre multi auzim vorbindu-se ca uneori fata lor stralucea ca soarele (Moise coborand cu "Tablele Legii" din munte, Mantuitorul Hristos cred ca e inutil sa-L mai amintesc, Sf Teodora de la Sihla si cati altii...) Care sunt, la modul cel mai concret, darurile sau avantajele pe care le au ei fata de ceilalti? Pai ce-am putea spune oare? Ei vad ceea ce un om obisnuit nu poate vedea: "citesc" sufletul fiecaruia, unii chiar vad duhurile, nu doar ca sunt inainte-vazatori, pot scoate duhurile rele din oameni, pot vindeca, ba pot invia si morti, nu se tem de nici o vietate a lui Dumnezeu si chiar otrava daca li s-ar da sa bea, ar ramane nevatamati. Cum reusesc acestea toate? Doar prin Harul si Mila lui Dumnezeu. Putem compara (omeneste vorbind) cele doua "valori" ca si multumire sufleteasca, dincolo de ideea de mantuire (pe care ateii sa zicem ca n-o iau in calcul din prostie)? Eu zic ca chiar rational vorbind, este preferabil sa simti fericirea prin Har decat fericirea prin ambitii lumesti. Dar... cine pune pret pe asa ceva?
Continuam citatul din Filocalie:
"Dimpotriva, mandria n-are fermitate in afirmarea de sine, pentru ca nu se bazeaza pe o cunoastere a adevarului pozitiei sale reale in raport cu Dumnezeu, iar adevarul acesta va darama pana la urma inaltimea lui neintemeiata pe nimic consistent." Cu alte cuvinte, tot ce facem din mandrie se naruie si nu are nimic dumnezeiesc. Ca atare nici mantuire nu poate aduce!
Si-acum sa ne raportam la ispita, pentru a o intelege cu adevarat. Parintele Arsenie Papacioc repeta de multe ori aceasta idee: "Ce ne-am face fara diavol?" In general omul ar vrea parca sa nu fie ispitit, dar asta numai si numai fiindca isi pune baza doar in el, nu si in ajutorul lui Dumnezeu. Pai fara Dumnezeu poate reusim intr-un tarziu sa ne lasam de fumat, dar cu siguranta il vom inlocui cu o ispita mult mai rea, desi caderea, oricare ar fi ea, tot rea este. Daca nu avem ispite (asa cum cerem noi, dincolo de rugaciunea "Tatal nostru") si mai ales daca ne tot tulburam, ne enervam, trantim, injuram, nu acceptam, ne razvratim cum ca de ce ni se intampla tocmai noua sa fim batuti, furati, inselati, huliti, umiliti, marginalizati, etc, etc, vom bate mereu pasul pe loc, desi Dumnezeu ne cheama la "scoala smereniei" in fiecare zi. De ce raspundem ispitelor in raport cu mandria si nu cu smerenia? De ce nu tragem linie si, analizandu-ne constiincios, nu vrem sa intelegem ca procedand astfel, noi n-o sa evoluam pe calea mantuirii in veci?
Acum sa ne intelegem, cu siguranta nu trebuie sa le cerem pe ispite, ca atunci va fi vai-si-amar de noi. Dar pe cele pe care le primim, sa le acceptam cu smerenie, sa nu ne lamentam, sa nu dam vina pe nimeni decat pe noi insine si sa multumim lui Dumnezeu ca ne baga si pe noi in seama.
Si-apoi, va-ntreb pe oricare dintre voi: oare chiar nu ati trait niciodata un necaz, o umilinta, o paguba, pe care ati acceptat-o fara cartire si fara ganduri negre, dupa care sa primiti un dar de la Dumnezeu care, fara acel necaz, stiti sigur ca n-ati fi ajuns la el? Atunci de ce nu avem incredere ca tot raul, oricat de greu ar fi, daca il acceptam ca firesc in viata noastra, va aduce o si mai mare apropiere de Dumnezeu si implicit un dar pe care poate nici nu-l sesizam desi el exista cu siguranta?
Ispite au si cei mai mari sihastri sau pustnici din codri ascunsi in munte, iar daca am sti la ce nivel, ne-am simti ca niste furnici sub talpile elefantilor... Ispita pe care o da (sau o ingaduie) Dumnezeu, oricaruia dintre noi, nu e mai mult decat putem noi duce, si este pretul pe care El ni-l cere ca sa ne mantuim. Daca noi il platim sau nu, depinde de moneda de schimb a... mandriei din noi!