[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Lucrarea mantuirii se face prin cooperarea harului (gratiei) cu noi. Dar, in aceasta lucrare, harul ne precede mereu. El este independent de meritele noastre, de aceea i se mai spune "dar", astfel incat "darul lui Dumnezeu" si "harul lui Dumnezeu" se refera la unul si acelasi lucru: ajutor gratuit oferit de Domnul spre mantuire si viata de veci. Fara acesta, noi nu putem face nici cele mai simple lucruri. Cand spunem "m-am rugat" ori "am postit" sau "am citit cuvantul Domnului", in realitate, Dumnezeu ne-a dat sa constientizam nevoia rugaciunii si El ne-a oferit si cuvintele potrivite. Dumnezeu ne-a dat ideea "noastra" sa postim si ne-a mai dat taria ca asta sa nu fie o simpla idee, ci sa o ducem la capat. El ne-a insuflat setea dupa cuvantul Sau si ne-a facut sa-i patrundem intelesul. Caci El, dupa expresia sfintilor parinti sinodali, confera "si dorinta, si putinta".

Dac-ar fi stat lucrurile aşa şi în cazul sutaşului Corneliu! A se vedea Fapte 10, 1-4. "Iar Corneliu, cătând spre el şi înfricoşându-se, a zis: „Ce este, Doamne?“ Şi îngerul i-a zis: „Rugăciunile şi milosteniile tale s'au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu." În urma acestora Corneliu a primit vizita apostolului Petru şi intrarea în Biserică. În urma învăţăturii lui Augustin s-a ajuns să se pună totul pe seama harului, ajungând aproape la excluderea bunei-credinţe a unora dintre oameni, în cazul de mai sus fiind vorba despre buna-credinţă a lui Corneliu înaintea lui Dumnezeu. În cazul lui Corneliu, care este un model, este clar că nu harul lui Dumnezeu a precedat rugăciunile şi milosteniile lui, ci acestea au precedat şi au determinat mişcarea harului lui Dumnezeu înspre el. Evident că în cele din urmă, într-un fel sau altul, tot la Dumnezeu ajungem, fiind Creatorul, dar asta nu exclude acel ceva pe care unii oameni îl au iar alţii nu îl au şi care ţine de buna-credinţă a eului unora şi care nu este în mod necesar şi întotdeauna produsul propriu-zis al harului lui Dumnezeu, ci este o alegere tainică, un proces care în cazul unora are loc iar în cazul altora nu are loc, fiind de rea-credinţă.

Dacă lucrurile nu ar sta aşa, ci cum învăţa Augustin, atunci este clar că nu putem vorbi decât despre o predestinare a unora la condamnarea veşnică, şi asta tocmai pentru că harul lui Dumnezeu nu le-ar da "şi dorinţa, şi putirinţa". Dacă Dumnezeu le dă numai unora prin har "şi dorinţa şi putinţa", atunci înseamnă că decizia de condamnare a unora la moarte veşnică a fost luată de Dumnezeu în mod aprioric; Dumnezeu ar fi deci plănuitorul condamnării veşnice a unora, pentru că El este cel care dă harul spre dorinţă şi putinţă numai celorlalţi. Dacă acesta este Dumnezeul vostru, nu este şi Dumnezeul meu.