[cristiboss56]

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...ii-b1-p147.htm

Vedem printre semenii noştri oameni cuminţi, liniştiţi, care nu supără pe nimeni. Care salută pe tot omul si vorbeşte frumos, care nu creează probleme. Şi totuşi sunt pline canalele de ştiri cu întâmplări triste, chiar dramatice cu astfel de oameni cuminţi. Unul s-a omorât, altul si-a ucis nevasta..., iar vecinii se miră şi spun: cum se poate aşa ceva era un om atât de cuminte, niciodată nu l-am văzut să facă probleme. Deci care este explicaţia? cum aşa? se întreabă toti. Răspunsul ni-l dă Parintele Ştefan de la Schitul Lacu din Muntele Athos.


"O minte cuminte înseamnă a te păstra şi a nu ieşi din cadrele normalului etic. Se referă îndeosebi la relaţiile sociale între oameni. În viaţa duhovnicească este cu totul altceva.
Altceva este un om drept, un om corect în viaţa sociala faţă de un om duhovnicesc. E o mare diferenţă. Poate fii omul şi drept şi duhovnicesc însă poate fi şi cuminte si ateu. Această cuminţenie este prima fază, o temelie pe care se poate clădi uşor viaţa duhovnicească. Într-un om obraznic , un om care este certat cu normele sociale, în primul rând trebuie să pui rânduială, trebuie să se pună el însuşi la punct ca să poţi clădi în el casa aceasta sufletească, casa duhovnicească. Cu un om obraznic nu poţi clădi o casă duhovnicească. Nu se poate. Cuminţenia aceasta se referă la legăturile dintre oameni şi ea poate ajuta pe cineva să înainteze foarte repede dacă se angajează în viaţa duhovnicească. După părerea mea cuminţenia este temelia unei vieţi duhovniceşti adevărate, bineînţeles dacă după angajarea in viaţa duhovnicească se păstrează in această cuminţenie. Cuminţenia se înduhovniceşte , se spiritualizează, luând diferite forme. Ea ajută la isihie, la rugăciune, la concentrare, la ascultare. Se ajută pe sine dar şi pe ceilalţi. Zicea cineva: acest om îmi odihneşte sufletul. Omul duhovnicesc cuminte aduce linişte nu numai în relaţiile exterioare, ci şi în cele interioare. Deci cuminţenia este şi temelie şi culme în viaţa duhovnicească, dar e şi timona care ajută să ţii calea dreaptă întreaga viaţă.
La omul neduhovnicesc cuminţenia rămâne în anumite limite comportându-se cuminte până la sfârşit: nu jigneşte pe nimeni, se poartă frumos cu fiecare..."


La unii oameni neduhovniceşti, tocmai pentru că această cuminţenie este limitată, la clipe de mari încercări, nefiind duhovniceşti, se pierd cu firea şi reacţionează foarte antagonic. Cel cuminte si blând poate ieşi din tipare şi devine violent sau poate cădea brusc într-o deznădejde ucigătoare.
De aceea dacă nu se împleteşte cuminţenia cu credinţa şi aspiraţia la înduhovnicire este ca şi cum ai avea fundaţia casei dar casa nu e făcută deşi tu zici că ai casă, iar la primele ploi fundaţia se umple cu apă. Nu eşti apărat nici de viscol nici de ploaie.