[cezar_ioan]

Minutul 17,30 aici: https://www.youtube.com/watch?featur...&v=NWrTvSvBTiE
Lucrurile se complică...

Cum oare ne raportăm la aceşti oameni? Unde alegem să punem accentul: pe viaţa lor dinainte de pocăinţă şi martiriu SAU pe eliberarea lor interioară prin pocăinţă şi martiriu?
Ce vom povesti, ce vom pomeni despre viaţa lor? Cum au fost înainte de temniţă SAU cum au fost în temniţă (şi mai apoi, până astăzi - în veci)?
Cui acordăm atenţia noastră: apartenenţei lor la iureşul lumii, cândva SAU experienţei lor cutremurătoare în mănăstirile cu chip de temniţă comunistă?

Pe cine vom cinsti? Ca vechii evrei, doar pe cei care au dovedit curăţie exemplară în întreaga lor viaţă fiind numiţi drepţi SAU creştineşte, pe cei cărora Dumnezeu le-a arătat începînd cu un moment al vieţii lor mila Lui, curăţindu-i cu focul harului de-a lungul renaşterii lor în Duhul Adevărului?
Ce importanţă mai acordăm, de fapt, pocăinţei? Cât mai preţuim întoarcerea fiului risipitor?

"Cine este fără de păcat, să ridice primul piatra", par a uita cei care, de pildă, s-au opus din motive aparent de protejare a bunelor legi şi reguli sociale (ce fel de societate?), cinstirii unor bărbaţi ca Ilie Lăcătuşu sau Grigore Gafencu...

În adîncul memoriilor omului pulsează memoria unităţii noastre cu Dumnezeu. Cred că oamenii care au lucrat, la suprafaţa vieţii lor, unele fapte regretabile/păcătoase/criminale înainte de ridicarea în Duh şi Adevăr, au fost cercetaţi de Dumnezeu acolo, în adînc şi cred că Domnul i-a găsit treji, neadormiţi. Şi i-a pus la sfânta treabă a trezirii depline, a convertirii, a metanoiei născătoare de mucenici. Or fi dormit la suprafaţa lor, scindaţi între adîncul inimii şi lucirile corticale ale minţii, or fi greşit grav, s-or fi îmbătat cu narcoticele tari ale ismelor şi ideologiilor trecătoare... DAR INIMA LOR VEGHEA, cred, iar aceasta a fost credincioşia pentru care Domnul i-a dăruit cu mucenicia. De care s-au învrednicit până la sfârşit, iar noi se cade să îi preţuim şi să îi cinstim pentru această bărbăţie neabătută.
Întrucât suntem, dincolo de neîncetatele manevre de iluzionist ale istoriei mundane, români şi creştini. Ceea ce, să recunoaştem, tot istorie este: o cu totul altă Istorie...