Demetrius, nu sunt total de acord cu ce ati scris.
Daca va aduceti aminte exista un capitol in Fratii Karamazov de Dostoievski, in care se povesteste inmormantarea staretului Zosima. Capitolul se numeste Cana Galileii, daca nu ma insel. Despre ce e vorba acolo? Staretul Zosima, duhovnicul lui Aleosa Karamazov, moare si toata lumea se asteapta ca trupul lui sa devina brusc nestricacios, sa imprastie buna mireasma, sa izvorasca mir etc.
Cand colo, stupoare. Se intampla exact contrariul. Trupul staretului incepe sa putrezeasca neobisnuit de repede si incepe sa puta, dar sa puta foarte tare.
Cei din jurul lui, atat calugarii cat si mirenii care in timpul vietii i-au fost aproape incep sa se sminteasca. La inceput pun la indoiala sfintenia staretului, apoi incep sa cleveteasca si la urma ajung chiar la hula si blasfemie. Chiar Aleosa Karamazov are un moment de indoiala.
Trece printr-o stare sufleteasca foarte grea. Atunci insa se intampla ceva. Aleosa, priveghind langa sicriul duhovnicului sau, fiind foarte obosit si indurerat, adoarme si are o vedenie. Si il vede in acea vedenie pe staretul Zosima stand la masa impreuna cu Mantuitorul si cu sfintii Lui la nunta din Cana Galileii, band din vinul bucuriei celei noi si nesfarsite. Staretul vine la Aleosa, in vis, si il pofteste si pe el sa ia loc la masa Mirelui.
Atunci Aleosa se trezeste si harul ii inunda sufletul si trupul. Alearga afara din chilie, sub cerul liber si cade ca secerat sarutand pamantul cu lacrimi. Un filozof a comentat asta spunand ca pamantul ii devenise cer.
Trupul staretului putrezea si mirosea ingrozitor aici pe pamant, dar, asta nu mai avea nici o importanta, fiindca Aleosa il vede deja anticipat la Invierea cea de obste cu trupul cel nou si transfigurat, band din vinul bucuriei si al vietii vesnice si nestricacioase.
Si atunci, tot ce se intampla acum nu este decat un ecou al cuvintelor Mantuitorului:
"Amin, amin zic voua: grauntele de grau, cand cade pe pamant, daca nu moare ramane stingher. Dar daca moare aduce multa roada."
|