[cezar_ioan]

În prealabil postat de Dumitru73

mă bucura să aflu astfel de opinii, cum este a ta, a lui Cezar şi a altora.
poate că bătaia este uneori necesară. prin bătaie intelegang o urecheala (nu zdravănă) şi maxim o palma, iar această dată cu măsură.
ştiu că sunt situaţii în care părintele este adus la exasperare.
dar nimic nu justifică bătaia "ca în cartier", cum se intampla deseori pe la noi.
de multe ori am gândit că poate ar trebui să fie obligatorii nişte cursuri pentru părinţi.
tot romanul crede ca se pricepe la fotbal, politică şi crescut copii.
realitatea ne demonstreaza că suntem sub-mediocri la toate capitolele.

Dumitrule, tu eşti ateu. Aşa am înţeles eu din propriile tale mărturisiri.
Ei bine, bunicul meu patern a fost ateu, ca şi tine. Aşa am înţeles eu din propriile lui mărturisiri.
Când eram copil, foarte şturlubatic fiind, uneori cu mult peste măsura cuviinţei, tataia îmi spunea: ai 5 ani, de-acum eşti băiat mare, trebuie să te pedepsesc pentru ce ai făcut, îmi pare rău! Şi mă pedepsea, trăgîndu-mi o mamă de bătaie, astfel: cu un deget, pe spinare, cum i se părea bunicului meu că e potrivit pentru vârsta mea...
La 6-7 ani mi-a comunicat că e silit să înăsprească pedeapsa: mă articula, după mari boroboaţe (mi-e jenă să spun...), de data asta cu ... 2 degete. Că eram băiat şi mai mare, de-acum...
În fine, ultima bătaie zdravănă, am primit-o de la bunicul când aveam vreo 10 ani... I-am dat cu un cartof în cap, de nervi.... A căzut moşul, ameţit de lovitură şi surprins foarte, apoi m-a anunţat că e groasă rău. Şi mi-a tras o lovitură zdravănă, de-o ţin minte şi azi. O mângâiere, se înţelege, cu 3 degete, pe spinare...
Acuma să nu credeţi că tataia era Morihei Ueshiba, care ucidea un taur cu un deget!

Tataia, care făcuse războiul şi niscaiva puşcărie comunistă (scurtă, 3 ani, ca orice român decent) a fost în mare încurcătură când am împlinit vreo 12 ani şi am făcut o boacănă şi mai mare (am furat o mulţime de bani, ca să îmi împlinesc o dorinţă împreună cu alţi copii din gaşcă...). Ar fi trebuit să mă troznească, de data asta, cu ...4 degete.
Îmi aduc aminte cât era de încurcat... Se oprise, stuporat... habar nu avea ce să facă... Nu i se mai întâmplase, bag seama...
Bunicule, bunicule!...
Te-ai oprit stânjenit, ai lăcrimat, ai pus capul între umeri ca un câine jigărit şi ai plecat umil în fundul curţii să spargi lemne... Şi nu te-ai mai întors până la miezul nopţii...
Îţi era atât de greu să rezolvi problema, încât ai plecat ruşinat şi umilit... Ai spart o groază de buşteni în noaptea aia, cât să ne-ajungă pentru două ierni grele!...
Ruşinea şi umilinţa ta, bunicule, mă onorează că ţi-am fost nepot. Dumnezeu să te ierte, să te pomenească bunicule, şi să ştii că am înţeles de la tine o parte din ce înseamnă dragostea, cumpătarea, iertarea. Omenia, în fond.

Bunicul ar fi trebuit să fie o brută, după anii de război şi după temniţa comunistă.
Era doar foarte delicat, muncitor, supus, cam închis în sine şi foarte serios.

Şi era ateu, Dumitrule, Dumnezeu să-l ierte!