[cezar_ioan]

E ştiut din psihologia lecturii că atunci când un text e citit cu voce tare, scade înţelegerea şi creşte memorarea verbală, mecanică. E o lege psihologică aceasta.

Pe de altă parte, numeroase cărţi despre rugăciune scrise de cuvioşi, rugători încercaţi, recomandă următoarea ordine: mai întâi rugăciunea rostită, cu buzele, apoi în minte (etapa interiorizării mintale), apoi se poate întâmpla minunea ca rugăciunea să continue neîncetat în inimă (etapa duhovnicească).

Deci, după măsura fiecăruia (iar aici e şi treabă de duhovnic), rugăciunea se poate petrece în oricare din cele trei ipostaze.
Într-una din cărţile despre viaţa în obştea lui Gheron Iosif, ucenicul care scrie povestea descrie că până şi cei mai avansaţi rugători aveau deseori "porţii" de rugăciune rostită sau cu buzele, deşi unii dintre ei aveau clar rugăciunea minţii sau chiar a inimii.
De văzut şi în "Pelerinul rus" detalierea pe larg a treptelor rugăciunii. Desigur şi în Sbornicul... etc.

Cât priveşte diverse formule sau posturi, asta e valabil cu precizarea că e multă subiectivitate şi individualism în lucrarea rugăciunii. Dacă omul e prezent în comunicarea cu Dumnezeu, cu duh umilit, fără ploaie de gânduri şi imagini în mintea lui, dacă omul e concentrat cu toată fiinţa la rugăciune.... apăi eu cred că se poate ruga şi în cap şi oricum ar fi, şi vorbind şi cântînd etc. Nu postura contează, ci umilinţa, lacrimile, nădejdea, conştiinţa păcătoşeniei proprii şi în primul rând "a fi deplin conştient Cui te rogi"....