[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mihailc

După Dealuri prin ochii lui Andrei Pleşu (în ataşament)

Spune dl. Pleşu:
"Dar dincolo de circumstanţe confuze, de mediocrităţi provinciale, de derapaje iresponsabile, de nechibzuinţă şi impuritate, se întrevede, după părerea mea, o temă mai amplă şi mai gravă.
Aş îndrăzni să spun o temă „cosmică“: ubicuitatea inevidentă, dar ireductibilă, a răului. O ubicuitate inevidentă: lumea nu e doldora de oameni răi, viaţa se desfăşoară placid, adumbrit, ca un fapt divers în care explodează, uneori, pe neaşteptate, o toxină de nedomesticit.
La Pasolini, răul e spectaculos, dizgraţios, explicit, un conglomerat de perversiune, crimă şi degenerescenţă. Aici el e doar o prezenţă colaterală. De substrat. Lucrurile arată „normal“, oamenii sînt, cel puţin în aparenţă, „la locul lor“. Dar rezultatul e catastrofal. S-ar zice, aproape, că răul e sosul discret în care pluteşte, vulnerabil, micul efort spre bine al unei specii căzute. Nici o regulă, oricît de drastică, nici o opţiune, oricît de totală şi de autentică, nu sînt scutite de cearcănul răului, de hărţuiala lui, de spectrul rătăcirii. O ubicuitate, spuneam, ireductibilă: ne străduim, ne rugăm, facem liste de păcate asumate şi regretate, dar, în acelaşi timp, facem, cum zice Apostolul, răul pe care nu-l voim, iar binele pe care-l voim nu-l facem. Cerem ajutor şi ne simţim lăsaţi de izbelişte. Oriîncotro am privi, nu vedem nici o deschidere salvatoare, nici o urmă de consolare.
Perceput astfel, filmul lui Cristian Mungiu e un început de teodicee: un discurs despre singurătatea lumii, despre dezolarea ei, despre rău, despre misterioasa absenţă a lui Dumnezeu şi despre nevoia sfîşietoare de a-L simţi prezent!"

Un discurs tipic Andrei Pleşu: elocvent, sclipitor exact când trebuie, fermecător prin supleţe şi bine uns cu alifia improvizată care mimează oareşcare climat afectiv. Că filosofului nu-i şade bine cu afectul expus, iar discursul trebe încheiat la toţi nasturii, decent...
Un discurs strălucit, de rafinată inteligenţă (după opinia mea), superelegant şi cu totul fals.
Ca de obicei, dl. Pleşu poartă mintea cititorului prin castele încântătoare şi ireale. Iar concluzia duce, ca de obicei, la uşa deschisă către ... dezolare şi rău. Tipic Andrei Pleşu.

Să mă explic:
1. Nici un cosmos şi nici o temă cosmică nu poate învinge micul paradis al unei fiinţe umane care îşi vede de treaba ei, cuminte, ştiind una şi bună: sunt român, cred în Dumnezeul părinţilor mei în care a crezut tot neamul românesc şi nu poftesc nimic din cele cu care sunt momit permanent prin alţii şi prin propriile gânduri (care vin tot de la cineva străin de mine însumi). Acest paradis poate conţine şi trăiri de iad, ca ispite/încercări, dar nu piere niciodată ci pe toate rabdă şi le trece cu harul lui Dumnezeu. Omul îşi poartă crucea şi dă mulţumită lui Dumnezeu, mereu, pentru toate. Mai ales pentru lecţiile foarte aspre, care sunt puse întru zidire, curăţire, sfinţire.
2. Ubicuitatea este cea a viului care îşi face de cap după cum îi dictează legea lui, legea trupului. Şi nu are cine să-l conducă, să-l dezvolte frumos, să-l sfinţească. Pentru că ne-am îndepărtat, încarcerat şi ucis conducătorii, laici şi bisericeşti, punînd în locul lor marionete confortabile pentru duhul căzut al lumii rătăcite. Pentru că avem timp pentru orice dar nu avem timp pentru germinaţia lăuntrică. Nu ne interesează nici propria germinaţie, nici a altora (în cazul când suntem direct responsabili de soarta lor). Procedăm în mod diletant, după ureche, amatorist. Viaţa noastră şi a altora este ceva secundar: prioritar e să ne conservăm clişeele care ne ajută să ne îndulcim carcera autoîntreţinută ca persoane, diade, familii, comunităţi, popor. De aici sentimentul ucigător al deznădejdii, descompunerea spiritului, bolile toate şi impresia unui uriaş cadavru în descompunere. Nu răul e ubicuu în univers, ci fiecare om generează şi întreţine metabolismului răului, infectînd cu odoarele lui nu doar Pământul ci, după cum sunt semne, în curînd tot universul. Răul şi binele nu ne-ar interesa dacă nu am fi oameni, mai exact persoane. Nu despre rău e vorba aici, ci despre oameni care germinează răul la modul profesionist, aşa cum s-a învăţat aceasta în tot trupul lumii.
3. Acţiunea colaterală a răului, cum spune dl. Pleşu, normalitatea aparentă, sunt desigur iluzii ale unui ochi chior dar imaginativ (cu o imaginaţie care s-a specializat în justificarea şi dezvoltarea morbidităţii). Care normalitate, când totul e grotesc de bolnav? Incapacitatea de a detecta lucrarea rea a omului şi de a o contracara eficient, constituie deja un rod al cufundării omului în rebeliunea faţă de ordinea lui Dumnezeu. Ordine pe care omul a învăţat să o respingă şi să o batjocorească în chip magistral.
4. Nu e vorba de hărţuiala răului, ci de domnia atotputernică a bolii omeneşti care secretă răul. Iar această boală este răzvrătirea faţă de ordinea şi iubirea lui Dumnezeu.
5. Domnul Pleşu spune în final că nu ar mai fi nici deschidere salvatoare, nici consolare, că nu am mai avea unde privi... Evident că aşa stau lucrurile pentru cei care se ţin autoclaustraţi într-o criptă a morţii sufletului în trup. În realitate, omul poate privi spre salvare, spre lumină, spre tot ce are nevoie ca persoană. Dar nu vrea. Rebelul nu vrea decât ordinea lui, cu orice preţ. De ce? Uite d-aia! Că aşa vreau eu. (îţi răspunde el)
6. Nu e vorba despre singurătatea lumii, ci de refuzul lumii de a ieşi din singurătatea autogenerată.
7. Nu e vorba despre misterioasa absenţă a lui Dumnezeu, ci despre clara şi deloc misterioasa voinţă a omului de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, întorcîndu-I spatele.
8. Nu e vorba despre nevoia sfâşietoare de a-L simţi prezent pe Dumnezeu, ci despre ardoarea drăcească din om de a-L simţi pe Dumnezeu absent, îndepărtat, dacă se poate mort. Pentru că nu-i slujeşte lui, omului, plin de toate poftele şi neroziile.

Filmul mi se pare foarte bun (bravo pentru regie şi actori, precum şi pentru consilierea din partea Bisericii) şi este, evident, produs artizanal pentru străini, întrucât noi cei din România îl trăim zilnic şi nu mai avem nevoie aşadar să-l vedem, ca pe un rezumat (reportaj) la televizor. Nici măcar nu mi se pare film, în sensul de film artistic, ci un decupaj din coşmarul filmului străin (de menirea noastră şi de voia lui Dumnezeu) pe care îl autoîntreţinem zilnic.

Consider că temele filmului sunt: deznădejdea, încăpăţânarea de a spune NU lui Dumnezeu şi improvizaţia amatoristă a unui popor contemporan care constituie în mod evident verigile lipsă pe drumul de la moluscă la maimuţă, în borcanul cu formol ideologic în care s-a autoclaustrat şi care îi serveşte ca rachiu de dude.

P.S. Dl. Pleşu are un moment de frumoasă autenticitate când se apleacă să pescuiască ceva din apa încă tulbure a simţămintelor suscitate de vizionarea filmului: spune, după oareşcare delicată ezitare, că resimte mila... Aşa o fi, nu comentez sentimentul domniei sale.
Simt însă, fie-mi îngăduit să mărturisesc şi eu, indignare şi jale. E jalnic cum suntem şi cum vieţuim. Întrezăresc renunţarea degrabă la chitara electrică şi mandolina electronică, pentru reîntoarcerea mioritică la frunza de paltin şi doina de jale...