În martie 1912, starețul Varsanufie a stat cu greu la slujba din Duminica a V-a a Postului Mare. Pe la mijlocul ei s-a simțit atât de rău, încât a trebuit să plece. A mers la chilia sa și, nemaiputând sta pe picioare, s-a întins pe pat. După Liturghie, când a venit ucenicul său, starețul l-a întrebat:
-Ce a spus Evanghelia de astăzi?
Iar acela a răspuns:
-„...Iată ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat...și-și vor bate joc de El, și-L vor biciui, și-L vor scuipa, și-L vor omorî...”.
Atunci bătrânul a spus:
-Acestea sunt treptele urcușului spre Iersusalimul cel de Sus. Prin ele trebuie să trecem și noi. Oare pe ce treaptă ne găsim acum?
Starețul era invidiat pentru virtuțile lui, pe care ceilalți nu le aveau și nici nu le puteau urma.
În Optina au început să se formeze partide. Partida starețului Iosif nu iubea deloc pe starețul Varsanufie. S-a ivit o oarecare invidie pentru că starețul Varsanufie strălucea prin cultura lumească, era de obârșie dintr-o familie boierească din Oriemburg, știa muzica, fusese ofițer superior în armată și a fost primit în Optina cu mare cinste.
În timp ce starețul Iosif strălucea numai cu smerenia și bunătatea lui cea nespusă. Când fericitul stareț Iosif a adormit în Domnul, invidia necontrolată a trecut în faptă. Acuzațiile întețindu-se, a venit hotărârea Sinodului, care urmărea liniștea mânăstirii: starețul Varsanufie era ridicat la randul de arhimandrit și numit egumentul Mânăstirii Stavro-Goutvin de lângă Moscova.
Când bătrânul a fost înștiințat de această hotărâre, și-a plecat capul, șoptind: „Iată, ne urcăm în Ierusalim...”.
Frații, văzând nemărginita lui mâhnire, i-au recomandat să se îngrijească de sănătatea sa-deși alteori era în câte o stare și mai nenorocită-și să refuze să plece de la mânăstirea lui de metanie.
Dar Bătrânul a refuzat propunerea lor, spunând:
-Apostolul a spus: „Fă-te pildă credincioșilor”.
Și s-a făcut pildă de ascultare.
Astfel, la 2 aprilie 1912, luni după Duminica Tomei, cu lacrimi în ochi și plin de amărăciune și mâhnire în suflet a plecat, suspinând, spre „o țară depărtată”.
-Sunt atât de mâhnit, spunea, încât mă tem să nu-mi ies din minți.
Asta a însemnat pentru el „avansarea”. Dar ascultarea lui a fost mare și fără șovăială. La Golutvin, bătrânul a suferit tot timpul. Sufletește-datorită depărtării de iubita lui mânăstire de metanie, Optina, trupeste-din pricina înfricoșatei boli de cancer. Atât de mari au fost durerile lui sufletești și trupești, încât a trăit taina Răstignirii Domnului nostru. Medicilor, care mergeau la el ca să-i aducă o oarecare ușurare, le spunea:
-Lăsați-mă! Sunt pe Cruce.
Aflându-se în starea aceasta, și văzând că nu are ce oferi Mânăstirii Golutvin prin ascultarea sa, a cerut să i se întocmească o plângere către Sinod, pentru a fi slobozit de îndatorirea de egumen și să i se îngăduiască a se întoarce la Optina. Când a semnat-o, a spus cu bucurie:
-Când voi primi aprobarea, voi pleca imediat la Optina. Vreau să-mi las acolo oasele mele...
Dar nu a mai apucat să facă aceasta, căci la 1 aprilie 1913, dis de dimineață, și-a dat sufletul său cel curat Domnului, pe Care L-a iubit și pentru Care s-a răstignit pe sine cu totul până în ultima clipă.
Trupul său a fost dus la Optina pentru a fi înmormântat după o absență de exact un an de zile.
***
Când Bătrânul Varsanufie primise porunca să plece de la Optina, a dăruit, ca amintire, ucenicului său Nicon două batiste mici.
Tânărul monah le-a privit și a fost cuprins de mâhnire.
-Acestea nu sunt pentru altceva decât ca să-mi șterg lacrimile când mă va cuprinde mâhnirea cea mare așa cum mi-a proorocit...

Când s-a despărțit de ucenicul său, Starețul l-a binecuvântat și i-a zis:
-Doamne, mântuiește pe robul tău, Nicon. Fă-Te ajutorul și acoperământul lui și dă-i putere atunci când nu va avea curaj, nici loc unde să se ascundă.
Bătrânul a proorocit, iar părintele Nicon, care adeseori îl auzea vorbind despre cele viitoare, a înțeles. S-a închinat Bătrânului și, în timp ce pieptul îi era înecat de suspine, s-a întors plin de lacrimi în chilie spunând:
-Unde sunt batistele, ca să-mi șterg primele lacrimi?
Oare vor ajunge cele două batiste ale Bătrânului Varsanufie ca să șteargă toate lacrimile răbdării fericitului ieromonah Nicon până în anul 1931 cînd, după o viață de ne întrerupte urcușuri în durere și pătimire, și-a dat sufletul, ca să urce și el, prin Cruce, la Ierusalimul cel de Sus?