Citat:
În prealabil postat de Patrie si Credinta
stai.... nu ati prins analogia?
ruda intretinuta era cel din rai, iar cel bolnav era cel damnat. ca tot auzeam pe aici iubirea la trecut, ca un divort.
|
Trebuie sa iubim pe toti fara deosebire. Iata un cuvant de folos ca sa vedeti cat de mare trebuie sa fie iubirea noastra:
Iubirea de vrasmasi si discernamantul - Par. Rafail Noica
"- Pina unde credeti ca trebuie sa mearga iubirea? Noi, crestinii, spunem: “Iubeste-ti dusmanul!”. Dar cine este dusmanul meu? Este cel alaturi de care traiesc? Este omul? Nu, este nu*mai cel ce-l ispiteste pe om, adica satan. Deci, urmind chestiunea in mod logic, am ajunge la indem*nul: “Iubeste pe satana!”. Se poate asa ceva? Trebuie sa ajungem pina aici pentru a fi crestin intru totul, sau este ceva gresit in logica?
- A fost un mic „incident” in Anglia. Pe un preot il invinuia pe un om care se imbata mereu. Betivul ii raspundea:
„Pai, fiindca in predica Sfintiei Voastre spuneti: «Iubiti-va vrajmasii!», si pe un afis din afara bisericii se spune ca vrajmasul cel dintii este alcoolul!”
Apostolul spune ca Dumnezeu este dragoste, ca Dumnezeu este lumina in care nu este nici faramitura de intuneric. Si Sfintul nostru Siluan, de care poate ati auzit, spune ca Dumnezeu si sfintii inconjoara pina si iadul in dragostea lor.
Dumnezeu nu Se schimba in Sine, cum ne schim*bam noi, ci ne invata sa devenim si noi neschimbati, imuabili, ca si Dumnezeu. Deci, trebuie sa devenim neschimbati in iubirea noastra si iubirea de vrajmasi arata tocmai aceasta: noi sa devenim dragoste, precum si Dumnezeul nostru este dragoste. Exista totusi o problema: nu este o greseala logica in legatura cu iubirea lui satan, ci nu*mai un avertisment, pe care-l avem din experienta Bisericii, de la Sfintii Parinti. Atit timp cit sintem in slabiciunea noastra pacatoasa, omeneasca, atit timp cit mindria are putere asupra noastra, fie ea cit de mica (mindria fiind tocmai asemanarea cu satan), atit timp cit putem fi inselati de satan, este un pericol a-l iubi pe cel ce s-a declarat pina la capat si vesnic vrajmas al lui Dumnezeu. Noi cunoastem pe Satan — Satan inseamna dusman, vrajmas – ca pe cel care nu se mai pocaieste; nu mai este loc de po*cainta in sufletul lui si, daca el insusi s-a declarat asa, daca asa ii este firea, atit timp cit noi trebuie sa urmam – cu greu, cu poticniri multe, cu smintiri, cu pacate – drumul dumnezeiesc al mintuirii, [este bine sa] ne ferim, ascetic as zice, a arata in vreun fel iubire fata de vrajmasul absolut.
Am auzit — trebuie bagat de seama — ca un numar de asceti care au ajuns la o iubire si o mila foarte inalta, au fost inselati de o viziune a lui Satan, care s-a infatisat ca un print extrem de frumos, dumnezeiesc, dar extrem de trist, fiindca Dumnezeu l-ar fi respins si au cazut in capcana asta si, din mila lor, am auzit ca s-au smintit si au cazut in ura de Dumnezeu pentru iubirea de sata*na. Deci nenorocirea este ca Satan nu are nicio urma de scrupul. Vad ca si omul modern citeodata, in indracirea lui, tinde sa fie asa. Dar pina nu ne vadeste Domnul pe cineva ca vrajmas pina la capat, nici noi nu trebuie sa-l punem in aceasta categorie. Si incercam, cu grija, sa traim porunca iubirii data de Domnul.
Pana unde sa mearga iubirea? Pana la cruce, pina la iad. Sfintul Siluan, pentru a gasi smerenia si a se mintui, a primit de la Domnul acest indemn:
„Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui!”
Sursa: Război întru Cuvânt (
http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...mant-si-audio/ )
Daca este asa, atunci cum sa nu iubim noi toti oamenii chiar si cei care se chinuiesc in iad? Cum sa nu ne rugam pentru toti fara deosebire?