Mă încumet să încerc eu un răspuns. Am în vedere normalitatea nu doar biologică sau fiziologică, ci a omului cu tot ce înseamnă el: suflet și trup. Să nu o definim luând natura ca model (chiar dacă în multe aspecte ea și-a păstrat normalitatea), pentru că omul nu e doar natură și nu ne putem raporta până la capăt la ea, căci nu vom fi de acord să ne abandonăm rațiunea, natura fiind guvernată de instinct, nu de rațiune, sau, mai bine zis, de rațiunea instinctului.

Normalul nostru, ca oameni, este viața în har. De la căderea din har nu mai putem vorbi de o viață normală. Creștinul caută să regăsească normalitatea întorcându-se către Dumnezeu, pe care încearcă să-L cunoască, să-L iubească. Și cunoscându-L înțelegi și ce este normalul, ce este sănătatea, ce este binele. Nu avem alt reper pentru astea. Nu ne putem mulțumi cu reperele pe care ni le oferă lumea, vădit fiind că ea este coruptă, că merge spre nonsens, spre moarte.

Deci privind la Dumnezeu cel mereu bun, vedem că El creează și că tot ce face (și a făcut) are sens. Toate făpturile au sens și trăiesc cu sens. Doar omul are probleme să-l mai găsească, din pricina rațiunii care-i poate juca mari feste.

Revenind la sexualitate: Este clar că și ea are un sens, că nu e degeaba, și că nu degeaba avem organe diferite, fiecare cu scopul său. Iar scopul nu este plăcerea, evident – chiar dacă și ea are un rost important – ci nașterea. De aceea se spune că împlinirea nunții este nașterea de prunci, căci fără ei rămâne neroditoare. Însă atunci când este între bărbat și femeie este măcar conformă cu datul lor fiziologic și sufletesc.

Dacă nu poți realiza asta, dacă nu poți iubi o persoană de sex opus, în schimb te atrage o persoană de același sex, evident că nu poți crea nimic unindu-te trupește. Vei da doar curs unor instincte oarbe și-ți vei transfera asupra lui afecțiunea sau nevoia de afecțiune pe care în mod normal ai face-o cu o persoană de sex opus.

Devenim confuzi în privința normalului din cauză că încercăm să-l stabilim pe principiul iubirii. Justificarea homosexualității este, de multe ori, nevoia de a iubi și de a fi iubit. Însă dacă nu facem uz și de rațiune, vom avea parte de o iubire bolnavă, iar ca psiholog cred că știi mai bine decât mine în câte feluri este întrebuințat cuvântul ăsta și de câte ori este cu totul altceva.

Iar abstinența este normală așa cum este normal postul, din ascultare de Dumnezeu. Și este mult practicată și de creștinii heterosexuali, de multe ori chiar în familie. E strâns legată de responsabilitate.

Nu știu dacă am reușit să răspund destul de bine; poate din cauză că mi se pare că se vede cu ochiul liber normalul în cazul ăsta.

Și mereu, ca exemplificare, îmi vine în minte un documentar care arăta cum un tânăr și prostuț rățoi se „îndrăgostește” de o rață de lemn, încercând să aibă o „relație” cu ea (în alt caz obiectul „dragostei” era un cățel). Cred că dacă ne dispensăm de gândire (ceea ce chiar se întâmplă când ne îndrăgostim), sau ea devine afectată în mare măsură de ceea ce simțim, suntem exact în situația bietului rățoi.