În prealabil postat de glykys

Desi am putina experienta, marturisesc ca in familia mea au fost cazuri de boala care s-au rezolvat prin credinta.
In rest sunt taine mari.
Insa cateodata rugaciunea se poate transforma si intr-o ispitire: ia sa ii cer eu ceva lui Dumnezeu sa vad daca mi se indeplineste!
Alteori e si interes la mijloc. Divagand putin, stiu ca m-a intristat o afirmatie a cuiva care, in copilarie, era credincios, apoi devenise mai liber cugetator. Auzind ca multi s-au convertit citind despre pariul lui Pascal, a dorit sa citeasca, sperand intr-o convertire - nimic mai imbucurator, fireste. Numai ca respectivul avea un interes egoist: nu Il dorea pe Dumnezeu pentru El insusi, ci pentru ca isi amintea ca pe vremea cand era credincios, avea o stare de spirit mult mai buna si un echilibru pe care si l-a pierdut acum. Nu Il cauta pe Dumnezeu, ci o stare sufleteasca mai buna. E ca si cum ti-ai dori sa te casatoresti cu cineva pentru ca are multi bani, iar cand respectivul nu isi deschide baierele pungii, pentru ca se prinde ca e folosit, atunci nu il mai socotesti bun de nimic.
Prea mult ne-am invatat sa cerem, nedaruind nimic!