[cezar_ioan]

Cu totul de acord, frate Dumitru!

Aş mai adăuga un singur lucru: în urma tratamentului coercitiv copilul devine rebel (adică se îndrăceşte în diverse grade), mai întâi în ascuns apoi pe faţă, subminînd cu micuţele lui puteri (care sunt de fapt uriaşe) toată ordinea drăcească pe care părinţii nebuni au prăvălit-o peste el. Un drac se împotriveşte, vai, altor draci: iată pe scurt conţinutul sufletesc al copiilor bătuţi de părinţii lor. De aici tensiunea de iad care domneşte în sufletul micuţilor şi care se exprimă în comportamentele lor, în simţaminte, în visele coşmareşti, în violenţa lor infantilă, în nesupunere, în masturbaţie, fumat, alcool, mutilarea corpului propriu şi al altora (piercinguri, tatuaje, automutilări etc.).
Lipsit de dragoste şi înţelepciune, copilul îşi făureşte propriile variante şi cosmosuri ale iubirii şi înţelepciunii. Din păcate, aceste soluţii sunt, totuşi, copilăreşti şi duc aproape mereu la necazuri mari, la nenorociri. Întrucât sunt delirante, în dezacord cu realitatea efectivă pe care micuţul încă nu o pătrunde, neavînd instrumentarul necesar pentru astfel de înţelegeri şi demersuri ale vieţuirii.

Cred că eşecul oricărui destin omenesc trebuie căutat mai întâi în calitatea relaţiilor dintre copil şi educatorii săi, dintre care primii sunt părinţii.
După cum, reuşita unui om de a deveni om şi sfânt este rodul unei parentări iscusite (care se poate relua, pe cu totul alte coordonate, chiar în viaţa adultă, în relaţie cu un părinte duhovnicesc veritabil, de exemplu). Din care, desigur, nu poate lipsi prezenţa Marelui Părinte şi a Familiei Lui.


P.S. O ilustrare excelentă a acestor realităţi crunte din lumea copiilor şi a devenirii lor printre adulţi o constituie filmul "După dealuri", dezbătut pe alt topic.