Să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta
Sfântul Isaac Sirul spune că iubirea curată se naște din rugăciune. Cu alte cuvinte, iubirea curată este iubire sfințită de harul iubirii lui Dumnezeu, dacă rugăciunea omului este smerită și stăruitoare. Cine iubește pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său se unește cu Dumnezeu în mod deplin. Deci, din unirea omului cu Dumnezeu prin rugăciune se revarsă harul iubirii divine în viața omului, iar prin om se transmite și în jurul său. Iubirea aceasta duhovnicească și sfântă este iubirea omului sfânt, care nu judecă pe nimeni, dar ajută pe toți, nu acumulează averi în mod pătimaș, ci le dăruiește celor în nevoi. De aceea, iubirea care se naște din rugăciune este iubire sfințitoare și mântuitoare, având în ea arvuna vieții veșnice.
Aceasta este iubirea Sfinților Apostoli și a sfinților martiri, iubire mai tare decât frica de moarte sau instinctul de conservare, iubire care ne ajută să nu ne legăm în mod pătimaș de bunurile trecătoare din lumea aceasta, ci să căutăm binele cel nemuritor, care este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu. Așadar, porunca iubirii față de Dumnezeu ne cheamă să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta. Altfel spus, binele săvârșit din iubire față de Dumnezeu și de aproapele trebuie să-l dorim sau să-l căutăm mai mult decât bunurile materiale și trecătoare din lumea aceasta.
Cât privește porunca iubirii față de aproapele, aceasta este formulată de Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Matei, astfel: "Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Mt. 22, 39), adică să ai grijă de viața lui cum ai grijă de viața ta, să te interesezi de mântuirea lui cum te interesezi de mântuirea ta. Însă, spre sfârșitul activității Sale mântuitoare pe pământ, Hristos Domnul, potrivit Evangheliei după Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, zice: "Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul" (In. 13, 34). Vedem aici că Mântuitorul Hristos a dat o măsură nouă iubirii față de aproapele decât iubirea față de noi înșine, și anume: "precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul" (In. 13, 34), adică să-l iubim pe aproapele nostru precum îl iubește Hristos. Însă noi nu putem iubi pe aproapele nostru așa cum îl iubește Hristos, decât dacă primim iubire din iubirea lui Hristos. Cu alte cuvinte, ceea ce ne cere Mântuitorul Iisus Hristos nu putem împlini decât cu ajutorul Lui. De altfel, El Însuși ne spune aceasta zicând: "Fără Mine nu puteți face nimic" (In. 15, 5), adică nimic bun.
Porunca iubirii față de Dumnezeu se împlinește în primul rând prin rugăciunea adresată Lui
Când Îl iubim pe Dumnezeu, dorim să ne întâlnim cât mai des cu El prin rugăciune, dar mai ales dimineața și seara, la începutul și la sfârșitul activității zilnice, înainte și după ce servim masa, ca să-I mulțumim Lui pentru că ne iubește și ne ajută.
Sfinții cei mai rugători au ajuns chiar să se roage neîncetat, având permanent mintea și inima lor îndreptate spre Dumnezeu. Ei împlineau astfel îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "rugați-vă neîncetat." (I Tes. 5, 17)
Porunca iubirii față de Dumnezeu cuprinde în ea și iubirea față de Biserica lui Dumnezeu, care este trupul tainic al lui Hristos, templu al Duhului Sfânt și popor al lui Dumnezeu Tatăl. Când iubim Biserica lui Dumnezeu, Îl iubim de fapt și pe Dumnezeu Care locuiește în ea. Când construim o biserică nouă sau restaurăm una veche, când aducem daruri la biserică sau înfrumusețăm biserica, iubirea noastră față de Dumnezeu se arată și în această dărnicie a noastră față de Biserica Lui Hristos, simbolizată de biserica locaș de închinăciune.
Dar mai ales Îl iubim pe Dumnezeu când ascultăm cuvântul Lui și îl împlinim, prin fapte, când trăim potrivit voii Lui în sfințenie, când suntem milostivi așa cum El este milostiv, când suntem buni așa cum El este bun, deci Îl iubim pe Dumnezeu în mod deplin când ne asemănăm cu El prin bunătate.
Când recunoaștem că nu am iubit îndeajuns pe Dumnezeu și nici pe semenii noștri, calea de ridicare și îndreptare a vieții noastre este pocăința.
Prin pocăință ne plângem păcatele săvârșite ca urmare a lipsei de iubire, fie că nu am iubit în mod constant pe Dumnezeu, fie că nu am iubit totdeauna pe semenul nostru.
De aceea, pocăința și dorința vie de-a ne înnoi viața sunt primii pași pentru îndreptare și pentru recuperarea timpului pierdut, a celui petrecut fără rodire duhovnicească. Prin pocăință recunoaștem eșecul nostru în iubire, sau căderile noastre din iubirea față de Dumnezeu și de semenii noștri. Dar cerând iertare, Dumnezeu Se milostivește de noi, ne iartă, ne ridică și ne întărește, dăruindu-ne puterea de a-L iubi pe El, Biserica Sa sfântă și pe semenii noștri, cu iubire smerită, izvorâtă din harul milostivirii Sale față de oameni.
Sfinții ne învață că, dacă uităm pe Dumnezeu, vom uita și dimensiunea sacră a vieții umane. În fața tentației de a domina asupra altora, sfinții ne învață să descoperim forța spirituală de a dărui altora și de a ne dărui lui Hristos. În fața tentației de a ne afirma în iubire de sine, sfinții ne învață să găsim bucuria în frumusețea dobândirii iubirii smerite a lui Hristos pentru toți oamenii, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin.
(Cf. Filocalia, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă)