Îți înțeleg amărăciunea și consider că este bine că te găsești pe tine singur vinovat. Cred că oricare dintre noi trecem prin asta în momentele de observație lucidă a propriei noastre vieți pusă în lumina lui Hristos. Iată, și așa poate fi înțeles iadul: chinul luminii și al iubirii lui Domnului. Vrei, atunci, să te ascunzi, să te dai la întuneric, să nu te vezi.
Dar cât suntem în viața asta avem putința de a trece de la căință la pocăință, evitând deznădejdea care ne poate omorî, aruncându-ne în pasivitate.
La finalul Liturghiei spunem: „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. De fiecare dată cuvântul ăsta mă face să mă întristez știind că niciodată nu-l împlinesc. Însă îl aud din nou și din nou, și de fiecare dată plec cu hotărârea ca așa să fac.
Iar asta o putem face nu doar dându-ne toată averea dintr-o dată, ci treptat, treptat, iar înmulțind-o și iarăși dăruind-o, nu numai pe cea materială, ci și pe cea a minții și a sufletului nostru, căci mai ales aceasta din urmă se înmulțește pe măsură ce o dăruiești.
Și tot așa, până când întreaga noastră viață va deveni o slujire adusă lui Hristos, până când vom putea și noi spune ca Apostolul, că nu mai trăim noi, ci Hristos în noi.
Sus să avem inimile, prietene și frate!