[sicsic]

Firească sau nefirească, naturală sau nenaturală, normală sau anormală homosexualitatea există nu doar ca abstracţiune sau ca obiect de discuţii pe bloguri sau pe forumuri. În lume sunt cel puţin 140 milioane de oameni care trăiesc cu ea (socotind un minim de 2% din cei peste 7 miliarde de oameni) şi cel mai probabil este să fie peste 300 milioane. Dacă mai adăugăm lor şi bisexualii se ajunge aproape de o jumătate de miliard. Nu-i a glumă!

Au stat grămezi de ani sub teroare, au fost omorâţi, au fost băgaţi în puşcării, au fost batjocoriţi. Acum, când a devenit clar că nu au nici o vină că sunt aşa cum sunt, nu mai sunt acceptabile aceste atitudini. Ce-i de făcut?

"Tratarea" homosexualităţii prin căsătorie s-a dovedit greşită. Mulţi homosexuali au făcut şi fac pasul de a se căsătorii cu persoane de sex opus, fie pentru că nu sunt informaţi fie pentru că sunt greşit informaţi asupra felului în care ajung să decurgă lucrurile. Rezultatul, în lipsa atracţiei sexuale şi a iubirii, în câţiva ani, invariabil, apare. Soţul homosexual începe să perceapă ca o corvoadă îndeplinirea obligaţiilor conjugale, apar neînţelegerile etc. Despărţirea devine singura opţiune viabilă. În USA, conform cu recesământul din anul 2010, sunt cca 2 milioane de copii care sunt crescuţi de către părinţi homosexuali, majoritatea rezultaţi din căsătorii eşuate.

Încercările de tratare medicală, psihologică sau religioasă a homosexualităţii, în sensul că din homosexual cineva să devină heterosexual, au dus la lamentabile eşecuri în schimb efectele adverse sunt importante, mergând până la depresii severe urmate de suicid. Cei foarte motivaţi să scape de homosexualitate eşuează în proporţie de 99.9% conform declaraţiei preşedintelui Exodus Internaţional, cea mai mare organizaţie de pretinşi foşti homosexuali. Când eşecurile sunt atât de frecvente şi efectele adverse atât de severe este etică continuarea acestor tratamente?

Numai cine nu vrea să vadă realitatea, cine mai crede în teorii conspiraţioniste (conform cu care imensa majoritate a psihologilor, psihiatrilor pediatrilor etc. ar fi intimidată de către activiştii gay pentru ca să le susţină punctele de vedere), nu vede că toată tevatura ultimilor 35 de ani legată de vindecăriile miraculoase de homosexualitate este opera mistificatoare a adevărului dusă de câteva biserici neo-protestante nord-americane, care au cheltuit în acest scop sute de milioane de dolari, dacă nu cumva miliarde.

Biserica Catolică nu a căzut în capcana bisericilor neo-protestante nord-americane şi recunoaşte caractereul înăscut, definitiv şi incurabil al homosexualităţii.

Conduita recomandată de către Biserica Catolică este abstinenţa perpetuă, de-a lungul întregii vieţi. Pentru ea este uşor să recomande abstinenţa pentru că o impune şi preoţilor săi. În ce măsură este respectată această prescriere chiar şi de către preoţi se cunoaşte. De altfel, tacit, ea recunoaşte cel puţin parţial lipsa de realism atunci când recomandă pastorilor să fie înţelegători faţă de homosexualii care greşesc.

Bisericile ortodoxe, spre deosebire de cea catolică, mai realiste, nu numai că nu impun celibatul preoţilor ci, dimpotrivă, hirotonesc preoţii abia după ce se căsătoresc. Pentru a feri călugării şi călugăriţele de ispite sunt separaţi, adeseori semi-izolaţi de lume etc.

Este oare realistă impunerea abstinenţei în cazul homosexualilor, când ei nu beneficiază de condiţiile privilegiate, din acest punct de vedere, pe care le au monahii ci trăiesc între oameni şi ispitele sunt la tot pasul?