[Decebal]

Cucerirea Constantinopolului — centrul Imperiului bizantin şi al confesiunii care s-a dezvoltat în cadrul său, ortodoxia răsăriteană sau, în viziunea papalităţii şi a întregului Apus latin, „schisma greacă" — a oferit Romei un cadru aparent ideal pentru împlinirea unuia din obiectivele principale ale programului ei universal, reunirea celor două biserici sub egida sa.

Efortul de lichidare a schismei răsăritene şi de restaurare a primatului Romei asupra bisericii bizantine şi a celor derivate din ea a fost una din manifestările de căpetenie ale papalităţii reformatoare şi unul din obiectivele esenţiale ale programului ei unitar de guvernare a bisericii şi societăţii. Paralel cu efortul ei sistematic de preluare a controlului societăţii apusene, mai întîi al bisericii, prin emanciparea ei de sub tutela puterii lumeşti („libertas ecclesiae"), şi apoi al acesteia însăşi, papalitatea a urmărit reintegrarea Bisericii răsăritene în unitatea restaurată a întregii creştinătăţi. Un puternic impuls a cunoscut acest din urmă obiectiv politic în timpul şi ca urmare a cruciatelor care, de la sfirşitul secolului XI, au dat curs forţei de expansiune regăsite a Apusului catolic. Prin cruciate, influenţa lumii apusene s-a exercitat masiv şi asupra Bizanţului, silit acum tot mai mult să-şi redefinească atitudinea faţă de această lume şi de valorile ei, îndeosebi cele bisericeşti, în funcţie de noul raport de forţe creat de expansiunea lumii occidentale în bazinul răsăritean al Mediteranei. Cruciata şi unirea cu Biserica răsăriteană au fost manifestări covîrşitoare şi îngemănate ale politicii orientale a Apusului latin inspirate şi controlate de papalitate.

Încercările repetate ale papalităţii de a realiza unirea bisericească cu Bizanţul prin negocieri, în cursul secolului XII şi în primii ani ai secolului XIII, în contextul presiunii crescînde exercitate de cruciată, s-au izbit de refuzul tenace al societăţii bizantine de a accepta primatul papal, cu toate condiţiile implicite în această pretenţie şi s-au încheiat cu un eşec. Cruciata, presupusă iniţial a fi un factor de apropiere între cele două fragmente ale creştinătăţii, s-a dovedit în fapt un puternic stimulator al opoziţiei dintre ele, care a luat cu timpul dimensiunile unui antagonism total. Evenimentul capital petrecut în 1204 — cucerirea Constantinopolului de latini — nu a fost decît epilogul unei îndelungate etape a înstrăinării Apusului latin şi a Răsăritului bizantin şi, în acelaşi timp, punctul de pornire al fazei celei mai acute a acestei înstrăinări. Cucerirea din 1204 a fost manifestarea cea mai izbitoare a superiorităţii politice şi militare a Apusului faţă de Bizanţul în declin rapid; ea a deschis de asemenea vremea celei mai puternice ofensive a lumii latine în Europa Răsăriteană şi Sud-estică. Cucerirea Constantinopolului a oferit papalităţii un cadru nou, de forţă, pentru politica sa de integrare a Răsăritului „schismatic" în universalismul creştin, sub autoritatea sa supremă.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 48-49