[Decebal]

Extinderea cruciatei în această parte a continentului european, încercarea permanentă a papalităţii de a obţine cu toate mijloacele, inclusiv cele ale forţei militare, acceptarea supremaţiei ei acolo unde nu reuşea să o impună cu mijloacele diplomaţiei, a transformat opoziţia dintre cele două centre ale spiritualităţii creştine medievale într-o înfruntare politică şi ideologică de mari proporţii, care a implicat ansamblul creştinătăţii răsăritene.

Din sfera controverselor de dogmă, apanaj al unui grup restrîns de doctrinari, antagonismul se extinde acum la ritual, accesibil maselor largi de aderenţi ai celor două confesiuni; pe această cale, conştiinţa antagonismului a prins rădăcini adînci, necontenit alimentate în masele de aderenţi ai confesiunii ortodoxe de îmbinarea prozelitismului confesional, urmărit de papalitate, cu acţiunea de cucerire, urmărită de instrumentele ei temporale.

Un instrument militar avea să se dovedească absolut necesar pentru realizarea imperialismului spiritual al papalităţii în Europa Răsăriteană şi acesta nu i-a lipsit. Cel dintîi în a-şi oferi serviciile a fost Regatul ungar a cărui politică de cucerire se desfăşura precumpănitor în aria al cărei control spiritual aspira papalitatea să-l dobîndească. De acum înainte, tot mai mult, programul papalităţii de cucerire ecleziastică şi spirituală în răsăritul Europei s-a împletit cu politica de cucerire teritorială a regilor Arpadieni şi apoi, în secolul XIV, a succesorilor lor Angevini. Expansionismul Regatului ungar s-a îmbrăcat acum din ce în ce mai mult în haina cruciatei.

Al doilea instrument de seamă al cruciatei în secolele XIII—XIV în Europa Răsăriteană au fost ordinele cavalereşti, rezultat al convergenţei dintre două realităţi dominante ale lumii medievale — monahismul şi cavalerismul — în epoca cruciatelor. Produs tipic al cruciatei, ordinele călugăreşti militare, îndeosebi cel al cavalerilor teutoni, aveau să asume un loc însemnat în desfăşurarea cruciatei în Europa Răsăriteană. Paralel cu actul de cucerire şi adesea sub protecţia sa, s-a desfăşurat acţiunea ordinelor călugăreşti misionare, dominicani (sau predicatori) şi franciscani (sau minoriţi), chemaţi să culeagă recolta spirituală de pe ogoarele deschise misiunii lor de oştile cuceritoare ale puterilor catolice. Născute din puternica efervescenţă spirituală generată de progresele teocraţiei papale în secolul XII, constituite în marginea ereziei sau în lupta împotriva ei, ordinele franciscanilor şi dominicanilor au devenit instrumente ale politicii misionare a papalităţii in evul mediu tîrziu. Din al treilea deceniu al secolului XIII, cele două ordine şi-au făcut apariţia şi în Europa Răsăriteană.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 17-18