[cristiboss56]

( continuare )

În timpul Utreniei Sfintelor Paşti şi Utreniei din Duminici cântăm sau rostim acest imn: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim (...). Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat” (Canonul Învierii şi Utrenia din Duminici).

Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere este o dominantă a întregii spiritualităţi ortodoxe liturgice şi filocalice, deoarece Ortodoxia este în acelaşi timp Biserica pocăinţei şi a doxologiei, a postului şi a bucuriei.

Întrucât, prin Crucea lui Hristos s-a arătat puterea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18), noi, creştinii, cinstim Sfânta Cruce şi ne facem semnul ei când ne rugăm, dimineaţa, la prânz şi seara, când începem un lucru şi când îl terminăm, în vreme de necaz şi în vreme de bucurie.

Legătura dintre Cruce şi Înviere, dintre suferinţă şi speranţă, osteneală şi bucurie, luptă şi biruinţă, se vede adesea în iubirea jertfelnică a părinţilor buni pentru copiii lor, a părinţilor duhovniceşti pentru cei păstoriţi de ei, a oamenilor harnici şi darnici pentru semenii lor aflaţi în nevoi, în iubirea jertfelnică a celor care lucrează şi se luptă, permanent, pentru binele familiei şi al societăţii, al poporului şi al patriei lor, al tuturor oamenilor pentru care Hristos Domnul a murit şi a înviat ca să dăruiască tuturor mântuire şi viaţă veşnică.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Anul acesta, 2013, este sărbătorit în Patriarhia Română ca „An omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, la împlinirea a 1700 de ani de la proclamarea de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare a Edictului de libertate religioasă de la Mediolanum (Milano), în anul 313.

De semnul Sfintei Cruci este legat un important moment din viaţa Sfântului Împărat Constantin cel Mare, care a condus ulterior la libertatea acordată creştinilor din Imperiul Roman şi la botezul său.

Istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu afirmă că în ajunul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului), din 28 octombrie 312, contra lui Maxenţiu, Împăratul Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia: „In hoc signo vinces” („Prin acest semn vei învinge”). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul Hristos, cerându-i să pună pe scuturile şi steagurile armatei sale Crucea, ca fiind semn protector în lupte. Victoria minunată a armatei sale, mult inferioară numeric celei a lui Maxenţiu, a fost considerată de Împăratul Constantin ca ajutor primit de la Dumnezeu. Dovada acestei credinţe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripţia de pe Arcul lui Constantin, din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta „instinctu divinitatis”, „prin inspiraţie divină” (Vezi Acad. prof. univ. dr. Emilian Popescu, Studiu introductiv la Eusebiu de Cezareea – Viaţa Împăratului Constantin, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” (PSB), Serie nouă, vol. 8, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 38).

Începând cu Edictul de libertate religioasă din anul 313, Sfântul Împărat Constantin cel Mare devine protector al creştinismului, iar apoi ia multe măsuri în favoarea Bisericii creştine, într-o perioadă în care lumea era divizată încă între păgânism şi creştinism.

Astfel, el promovează, în demnităţi publice, creştini cu un comportament moral ireproşabil, emite monedă cu monograma creştină, în anul 317; generalizează duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, ca zi de odihnă în imperiu atât pentru creştini, cât şi pentru păgâni, în anul 321; inaugurează o nouă capitală la Constantinopol (11 mai 330), simbol al renaşterii şi înnoirii religioase şi social-politice a Imperiului Roman; preţuieşte demnitatea preoţească prin scutirea clerului de impozite şi de obligaţia îndeplinirii serviciilor municipale; înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creştin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roşu); protejează, prin lege, pe săraci, orfani şi văduve; modifică legislaţia privind căsătoria; descurajează divorţul; pedepseşte adulterul.

Din dorinţa de a ajuta Biserica să păstreze unitatea de credinţă, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care nega dumnezeirea Fiului. Sub influenţa Sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a mărturisit şi proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului ca fiind: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei sau Crezul).

Înţelegând nevoia Bisericii creştine de a avea spaţii liturgice corespunzătoare, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au fost mari ctitori de biserici pe întreg cuprinsul Imperiului Roman: la Constantinopol, Ierusalim, Nazaret, Antiohia, Tir, Nicomidia, Trier, Roma ş.a.; au ridicat biserici care au rămas în istorie ca un model pentru toţi împăraţii, regii şi principii creştini.

De asemenea, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au fost promotori şi sprijinitori ai pelerinajului creştin. Este binecunoscut pelerinajul împărătesei Elena la Ierusalim, în anul 326, pentru a căuta cinstitul lemn al Sfintei Cruci. După ce a aflat Sfânta Cruce, ea a încredinţat-o Episcopului Macarie al Ierusalimului, iar o parte din lemn a fost trimisă la Constantinopol. Împăratul Constantin cel Mare a efectuat un pelerinaj pentru a participa la sfinţirea Bisericii „Sfinţii Apostoli” din Constantinopol, în anul 330, şi apoi un alt pelerinaj pentru a participa la sfinţirea „Bisericii Învierii” din Ierusalim, în data de 13 septembrie 335, iar a doua zi, în data de 14 septembrie 335, pe amvonul acestei biserici, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce în faţa mulţimilor, întru pomenirea aflării Sfintei Cruci, în anul 326. Sărbătoarea aceasta a devenit tradiţie înscrisă în calendar până în zilele noastre.

Importanţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pentru viaţa şi activitatea Bisericii este covârşitoare. Ei sunt apărători ai libertăţii creştinilor, ai unităţii Bisericii, ctitori de cetăţi creştine şi lăcaşuri sfinte, apărători ai demnităţii umane şi ajutători ai săracilor. Sfânta Elena este model pentru viaţa creştină a mamelor, învăţătoare a credinţei creştine în familie şi în societate, unind înţelepciunea cu evlavia şi credinţa cu dărnicia.

Cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de către Biserică se arată prin pomenirea lor, în fiecare an, la data de 21 mai, fiind numiţi Sfinţi Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii.

În iconografia noastră ortodoxă, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt reprezentaţi având Sfânta Cruce între ei, întrucât Sfântul Împărat Constantin a descoperit Crucea, ca semn de lumină, pe cer, iar mama sa, Elena, a descoperit Crucea de lemn, în pământ, la Ierusalim. Astfel, înţelegem că Sfânta Cruce leagă cerul şi pământul, prin iubirea nesfârşită şi netrecătoare a lui Hristos pentru lume.