Faptul că ai pus cuvântul „autoevaluare” în titlul topicului s-ar putea să influențeze răspunsurile pe care le vom da, încercând să părem fie mai creștini decât suntem, fie mai smeriți.
Însă trebuie să încercăm să fim obiectivi, pentru că ne propui să facem o statistică, luând în considerare 10 persoane cunoscute.

Făcând așa, îmi dau seama că am o încredere limitată în fiecare dintre ele; știu cam la ce să mă aștept de la fiecare. De exemplu, știu că dacă împrumut pe cineva cu o sumă de bani mi-o va da înapoi cu siguranță, și știu că altcineva nu mi-o va mai înapoia aproape sigur. Știu că dacă încredințez unuia un secret nu-l va spune nimănui, iar altul nu va fi în stare să-l păstreze. Știu cine ar fi gata să facă orice pentru a mă scoate dintr-un eventual necaz și cine m-ar lăsa, foarte probabil, singur. Iar toate acestea, pe baza experiențelor trecute pe care le-am avut cu ei.
Mai sunt și persoane pe care nu le cunosc atât de bine și de la care pot avea surprize plăcute. Așa se întâmplă că rămânem uneori încântați de faptul că, la necaz, sare să ne ajute cineva aproape necunoscut.

Cred că diferența de încredere între români și suedezi se explică prin prisma experiențelor trăite. Acolo oamenii chiar sunt de încredere, sunt cinstiți, se tratează corect unii pe alții. La noi, din păcate trebuie s-o recunoaștem, este multă înșelătorie. Este trist că este așa, însă constatăm mereu și mereu că noi, ăștia mai din sud, mai orientali, practicăm mult viclenia; mă refer mai ales la modul în care se fac afacerile, comerțul, carierele. Ca să reușești, trebuie să fii „descurcăreț”, să dai mită, să faci un pic de evaziune fiscală ș.a.m.d., adică să nu ai în vedere binele celorlalți, să nu te gândești prea mult că faptele tale îi afectează pe cei de-un neam cu tine (și nu numai).

Totuși, în pofida lucidității cu care putem constata multe aspecte negative, putem avea încredere. Însă una mai de adâncime. E vorba de conștiința că cel din fața mea, oricine ar fi el, poartă, ca și mine, chipul lui Dumnezeu în sufletul său și că de multe ori de mine depinde să și-l scoată la iveală.
Vreau să spun că noblesse oblige. Se întâmplă ca, acordând încredere cuiva aparent nedemn de ea, să fii răsplătit cu un răspuns onorabil; arătând respect unui disprețuit, să ai parte de recunoștința lui.

Este și un sfat al unor Părinți duhovnicești, să-l stimulezi pe om prețuindu-l, arătându-i că este mai bun decât crede (știe) el însuși că este. Se va simți obligat să se ridice la nivelul prețuirii tale, să nu dezamăgească.

Încrederea în oameni trece prin încrederea în Dumnezeu. Dacă n-o ai pe aceasta, dacă nu I-ai încredințat Lui toate temerile tale cu privire la semeni, nu vei putea să le-o acorzi nici lor. Dar cu încrederea în El și în faptul că orice om este chip al Său și este capabil să-I reflecte lumina, poți să te duci în mijlocul unor răufăcători și să fii bine sau foarte bine primit.

Bănuiala implică frica, iar frica înseamnă necredință, căci Domnul ne-a spus „Nu vă temeți!” și să-i iubim pe vrăjmași. Dacă neîncrederea poate avea temei, bănuiala este păcat pentru că ea nu înseamnă doar prudență, ci o presupunere, întemeiată sau nu, că celălalt îmi va face un rău. Cred mai mult în partea întunecată din el decât în cea luminoasă, dau o prezumție de vinovăție celor mai mulți.