@ pelerin spre răsărit:
Domnul nu era, evident, un naiv, știa că omul este rău [„Deci dacă voi, răi fiind, știți să le dați daruri bune fiilor voștri...” (Lc 11,13)], ne cunoștea inimile, știa că acum Îl slăvim iar peste o clipă Îl răstignim. Și tocmai știindu-ne așa, nu încetează să ne iubească, ne trece cu vederea toată răutatea, îndreptându-Se către Cruce cu iubire lucidă.
Domnul nu este o victimă a răutății noastre, căci o cunoștea prea bine, și tocmai de ea vrea să ne vindece, dându-și viața și dându-ne Viața.

Dacă vrem să-I urmăm întru asemănare, așa trebuie să fim și noi: Să nu ne încredem în om („Ajutorului omenesc nu ne încredința”, spune o rugăciune), dar să-l iubim, să-l iertăm mereu, să ne rugăm pentru el, cu atât mai mult cu cât noi înșine suntem măcar la fel de răi.

A putea să-l iubești pe cel aparent nevrednic de iubirea ta înseamnă să iubești dumnezeiește. Și să descoperi, în felul ăsta, vrednicia lui ascunsă de zgura păcatului.