5. Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!
6 Căci este ca un nenorocit în pustiu şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi fără locuitori.
7 Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul!
8 Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei nu se teme şi nu încetează să aducă rod.
9 Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?
10 Eu, Domnul, cercetez inima şi încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui.

La o analiză asupra textului, eu înţeleg că blestemul este "generat" de abaterea inimii de la Domnul, nu neapărat de faptul că ne-am încrezut în oameni. Doar atunci când oamenii ne ispitesc astfel încât să uităm de binefacerile lui Dumnezeu şi de atotputernicia sa, încrederea în aceşti oameni este complet dăunătoare.