În prealabil postat de Mihailc
Ce îmi place în mod deosebit la topicul ăsta este senzația că fiecare, cu excepția lui Alin care rămâne fidel rolului de procuror-șef la Înalta Curte de Casație și Justiție, dialoghează de fapt cu sine, încercând să-și consolideze fundalul de motivații pentru situația în care se află. Nu e foarte greu de descifrat contextul fiecăruia: tânăra pură formal și ritual care refuză să se mânjeacă iubind un lepros(= divorțat), femeia familistă a cărei opțiuni duhovnicești nu sunt pe deplin împărtășite de consort, bărbatul hotărât să reziste mucenicește într-un mariaj, pesemne, amenințat de faliment, divorțatul retras într-o pustnicie urbană fragilă încercând să reziste orientându-și viața după principii cât mai aspre, soția nemulțumită moderat de postmoderna amorțeală a căsniciei......toate însă având un numitor comun: o acută lipsă de comunicare în viața de dincoace de tastaturi, absența prietenilor de încredere, așteptarea unei stări de comuniune fertile, a liturghiei de după liturghie. Încerc să înțeleg suferințele exprimate printre rânduri, din interiorul durerii mele care, dacă-mi permiteți o indiscreție, are, sau a avut cândva, conținuturi asemănătoare cu fiecare caz în parte. Citind postările voastre, am recunoscut etape ale vieții mele, cu întreaga lor țesătură de sentințe teoretice, impasuri insolubile, nădejdi aproape disperate, adăpostiri pasagere în acreală și scârbă de viață, încordări idealiste de mușchi duhovnicești insuficient antrenați și atâtea alte încercări de a face față examenelor existențiale ratate ale vieții. Cel puțin un lucru am învățat din toate astea: de pe buza prăpastiei, de la belvedere, nici nu-ți poți imagina cum e să zaci în abisurile ei.
|