[cezar_ioan]

Aş dori să fac o nuanţare care s-ar putea să fie prost primită însă, întrucât sunt convins de adevărul ei, iată că spun:
Firea omului, mai exact temperamentul omului, care e înnăscut, pune la început (adică atunci când suntem în măsura dintâi a vieţii duhovniceşti, indiferent de câţi ani ne purtăm pe la biserică) cea mai apăsată amprentă.
Pentru un coleric cum sunt eu, era un adevărat chin să ţin un ritm egal, disciplinat, al vieţii de rugăciune. Nimic mai plictisitor decât să spun în fiecare zi, cam la aceleaşi ore, aceeaşi listă de rugăciuni... O, monotonă pravilă! Ce chin, ce uscăciune, ce corvoadă... Toată fiinţa mea se revolta, de parcă mi se luase toată libertatea, toată...

În schimb, soţia mea, care are o fire înclinată spre rutină, ritm egal, calm monoton, nici prea iute nici prea lent, statornic, ca un metronom - găsea o adevărată desfătare în reluarea aceloraşi rugăciuni şi era tare mirată că eu mă zbăteam ca peştele pe uscat...

Cu timpul, însă, şi prin harul Domnului, chinul meu s-a preschimbat în desfătare, chiar îndulcire... Nu mă mai săturam de pravilă! Ba, chiar, o tot spoream... De mi-a spus duhovnicul, într-o zi: stop! Dă-i înapoi!...
Atunci m-am răzvrătit, am ajuns să cunosc doi monahi care au fost miraţi foarte de travaliul meu, mărturisind că nici ei nu se roagă mai mult. Ceea ce m-a mirat şi, drept să spun, mi-a dat de gândit. Monahii m-au povăţuit atunci să deschid ochii şi spre alte lucruri, spre chestiuni de amănunt, spre o lucrare mai fină şi, mai ales, spre atmosfera din jurul rugăciunii.

Cu vremea s-a lăsat natural în mine obişnuinţa de a avea oarecare constanţă în îndeletnicirea cu pravila şi de a nu mai face mare caz dacă râvna de azi nu e cum a fost ieri şi nu va fi, probabil, pe măsura celei de mâine.

Firea omului e o variabilă de luat mereu în seamă. Cel care nu are răbdarea naturală pentru a duce mereu o pravilă la bun sfârşit, eu cred că e bine ca mai întâi să ia aminte la sine, să se smerească acceptînd neputinţa lui şi să ceară Domnului să îi lărgească limitele personale. Cel care nu are răbdare, prin fire, să ceară Domnului să deprindă răbdarea. Cel care nu e suficient de iubitor, să ceară iubire etc. etc.
Domnul lucrează în slăbiciune! Numai să Îl rugăm şi să fim dispuşi să Îi primim ajutorul, care de multe ori vine prin durere. Căci Domnul ceartă pe fiul pe care îl iubeşte, sub forma multor încercări şi lepădări dureroase de ale noastre tabieturi, dragele.

P.S. Sper că nu se înţelege că pledez aici pentru soluţiile şi măsura mea sau că îmi laud persoana şi starea care, momentan, dealtfel e ca vai de lume. Am dat exemplul meu pentru că îl cunosc cel mai bine şi mai ales pentru că dincolo de cazul personal cred în adevărul acesta: firea omului este prima care reacţionează, în ajutor sau prin împotrivire, la lucrarea rugăciunii. Dar Domnul îl ajută pe cel care râvneşte la iubirea lui Dumnezeu şi la viaţa în Împărăţia Lui. Lăudat fie Numele Domnului! AMIN+