Credința vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credința vine din cuvânt. Din cuvântul de învățătură auzit din gura mamei și a tatei. Căci părinții trupești ne sunt primii dascăli de religie în viață.
„Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”
(Ioan XX, 29)
Hristos a înviat !
Iubiți credincioși,
În prima zi a Sfintelor Paști, seara, ne spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi, ascunși de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim și le-a spus: „Pace vouă!”. După ce i-a liniștit, că erau tulburați și cuprinși de frică și i-a încredințat de Învierea Sa din morți, arătându-le mâinile și coasta străpunse de cuie și suliță pe cruce, le-a adăugat: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (Ioan XX, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, având misiunea să vestească Evanghelia mântuirii la toate neamurile pământului.
Dar pentru a-i întări cu putere de sus la această misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mântuitorul a suflat asupra lor Duh Sfânt, și le-a dat putere să ierte păcatele oamenilor, zicând: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute” (Ioan XX, 22-23). Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă nu este trimis de Dumnezeu și dacă nu este întărit și sfințit de harul Duhului Sfânt. Însă nu este destul pentru mântuire numai să citim Sfânta Scriptură și să ascultăm cuvântul Evangheliei. Trebuie să-l și facem. Nu era suficientă Apostolilor și ucenicilor Domnului numai propovăduirea cuvântului. Ea singură nu poate mântui fără pocăință. Apostolii aveau datoria să-i învețe voia lui Dumnezeu, dar să-i curețe și de păcate, adică să le dezlege păcatele prin spovedanie, fără de care nu poate fi iertare, pocăință și mântuire. De aceea Domnul întemeiază acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmașii lor, episcopii și preoții, să spovedească pe cei ce cred, și să-i dezlege de păcate. Aceasta este singura cale de mântuire a creștinilor: Credința dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor evanghelice și dezlegarea păcatelor prin spovedanie.
Dar, cu rânduiala dumnezeiască, apostolul Toma nu era de față cu ceilalți apostoli când S-a arătat Domnul. Și când i-au spus toți: „Am văzut pe Domnul!”, el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit să creadă, până nu a văzut cu ochii și a pipăit cu mâna rănile Mântuitorului (Ioan XX, 25). După opt zile, adică în Duminica a doua după Înviere, iarăși S-a arătat Iisus Hristos ucenicilor Săi, trecând prin ușile încuiate. Atunci era și Toma de față. După ce le-a zis din nou: „Pace vouă”, a spus cu mustrare pentru Toma: „Adu-ți degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu-ți mâna ta și o pune în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan XX, 26-27). Iar Toma pipăind și văzând rănile Domnului, cuprins de frică și uimire, a strigat cu smerenie și credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Mântuitorul însă l-a mustrat pentru puțina lui credință, zicînd: „Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan XX, 28-29).
Toma era un apostol îndoielnic. El a crezut numai după ce a văzut și a cercetat adevărul, a pipăind rănile lui Hristos. De aceea l-a și mustrat Domnul, căci credința vine din auz, iar nu din pipăire și vedere. Credința vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credința vine din cuvânt. Din cuvântul de învățătură auzit din gura mamei și a tatei. Căci părinții trupești ne sunt primii dascăli de religie în viață. Apoi, credința noastră în Dumnezeu ne vine și se întărește în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărților sfinte și mai ales din cuvintele și învățăturile pe care le auzim și le citim zilnic în Sfânta Evanghelie.
La formarea noastră duhovnicească și la sporirea dreptei credințe în inimile noastre cel mai mare rol îl au părinții trupești care ne-au născut și părinții sufletești care ne-au învățat și ne-au crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul satului, duhovnicul și nașul de botez. Când părinții trupești și cei sufletești sunt buni și își fac datoria creștină față de sufletele pe care le cresc și le păstoresc, atunci se nasc și se formează creștini buni, copii ascultători de părinți, tineri cuminți și evlavioși. Iar când părinții trupești sunt necredincioși și stăpâniți de patimi, iar cei sufletești sunt indiferenți și nepăsători față de fiii lor sufletești, atunci copiii sunt răi și neascultători, tinerii sunt necredincioși sau îndoielnici și caută dovezi văzute, ca Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriți vin rar la biserică fiind înconjurați de griji pământești; mulți își ucid copiii și unii își distrug familia și pacea sufletului prin divorț. Dar și bătrânii care n-au avut în tinerețe o viață religioasă profundă își sfârșesc viața în beții și indiferență religioasă, spre osânda sufletelor lor.
De vom cugeta mai mult la îndoiala apostolului Toma, vom înțelege mai bine slăbirea credinței în Dumnezeu în zilele noastre și urmările ei cumplite, pe care le trăim.