[cezar_ioan]

S-a observat în istoria omenirii, inclusiv în istoria Bisericii precum şi în istoria psihologiei, că e păgubos să dăm credit unor modele care pun accentul, uneori până la extremism şi fanatism, pe una din stihiile care alcătuiesc omul.

Sunt epoci dominate de accentul pus pe raţiune, acesta fiind ismul raţional, raţionalismul. Avem multe exemple în cultura germană, iar la austrieci îl avem pe Freud, un raţionalist luminat (cum zicea Jung).

Sunt epoci dominate de accentul pus pe sentimente, acesta fiind ismul sentimentalismului. Avem la îndemână o întreagă cultură franceză, ca prim exemplu.

Sunt epoci care pun accentul pe voinţă, acesta fiind ismul voluntarismului. Vedem iarăşi pe germani, dintre care aş aminti doar pe Nietzsche, sărmanul...

Mai putem pomeni şi comun-ismul, capital-ismul şi chiar creştin-ismul. (despre feminism nici n-ar trebui să pomenesc, că e prea greţos)

Toate ismele, cu tot cu ifosele lor, îşi fac veacul prin istorie, lasă cadavrele de rigoare în urma lor şi pier, la ceasul sorocit fiecăruia.

Astăzi înţelegem, poate, mai bine, că orice accentuare a uneia dintre stihiile omului generează monştri, după cum şi eliminarea uneia dintre trăsături tot monştri produce (somnul raţiunii naşte monştri, spune Goya).

Persoana este o întâlnire şi o îmbinare dintre toate aceste "ingrediente" pe care ni se pare nouă că avem inspiraţia să le ierarhizăm şi accentuăm. Când una dintre componente se lungeşte stăpână peste celelalte, dominînd şi conducînd, începe balul: psihopatologia vieţii cotidiene. Semn că persoana nu mai e chiar persoană, or, dacă e totuşi persoană, ea e bolnavă.

Biserica ne învaţă să fim smeriţi. Să respectăm, printre altele, dreptul lui Dumnezeu de a ne modela El devenirea personală. Cercetînd persoanele modelate de Hristos (pe sfinţi, mai întâi) întrezărim o structură şi funcţionare a persoanei lor care îmbină în moduri foarte diferite iubirea, voinţa, raţiunea.
Raţiunea lor este smerită, fiind iubitoare de Hristos şi de toată zidirea Lui şi avînd voinţa orientată către Centrul Hristos.
Iubirea lor este raţională şi voieşte ce voieşte Stăpânul.
Voinţa lor este liberă şi dârză, fiind compătimitoare şi dreaptă.

Dumnezeu nu ne cere să punem noi ierarhii în stihiile pe care El le-a pus în persoane, ci să-L lăsăm pe El să nuntească în persoană, sfinţind omenescul ei cu Persoana Lui.