[cezar_ioan]

"... ne bucurăm sau suferim?"

Într-o seară am cunoscut o profesoară de filosofie. O femeie aproape de pensie, deşi trăia de câţiva ani din pensie: era nebună, schizo paranoidă, după spusele ei şi după cum ochisem şi eu.
Cerşea pe la căminele studenţeşti, dormea pe bănci în Leu etc. Când aborda o problemă de filosofie era o încântare, o bucurie, o desfătare pentru căutătorii adevărului... Omul acela chiar se pricepea la filosofie!

Era noapte şi începuse să plouă. Se lăsa, tot mai simţit, frigul. Era frig, era umezeală. Seara frumoasă se preshimbase într-o noapte care se anunţa câinoasă. Femeia, care venise lângă masa noastră (eram cu un prieten care locuia în Leu, la o bere şi o dezbatere savantă a unei lucrări de doctorat...), începuse să se chircească tot mai mult, îi era foame şi frig, tot mai frig.

Eu am început să mă ruşinez. Îmi ziceam în minte: uite, doi oameni tineri, dezbat aici savnt o lucrarea de doctorat, beau bere şi râd de cele ale aventurii spiritului (doctoratul mergea bine, pluteam din greu în speculaţii înalte foarte...), fiecare va merge la iubita lui, mâine vom avea parte de noi delicii ale vieţii tânărului intelectual român....
Iar femeia aceasta ce va face?
Unde va dormi? Ce va mânca? Cui se va plânge că o doare aia sau ailaltă?

Femeia se înnegrise de supărare şi de frig, nu mai scotea un cuvânt, discuţia noastră tărăgăna, era evident că ne gândeam şi eu şi prietenul meu la altceva, încă nemărturisit.

Apoi am plecat, riscam să pierd metroul şi era frig, ploua, era noapte, bani nu mai aveam de un taxi...

Colegul meu i-a dat banii pe care îi mai avea. Urma să primească şi el, poate, ceva bani din partea părinţilor sau să rabde, cu stoicism, până avea să primească pensia lui de nevăzător.
Eu i-am dat, Dumnezeu să mă ierte că m-am lăsat ispitit să povestesc această situaţie (pentru lămurirea Annytei), haina mea, un hanorac mai groscior numai bun pentru seri umede şi friguroase. M-am mulţumit cu tricoul şi maieul. Eram tânăr...
Femeia ne-a mulţumit şi a plecat în fundul grădinii, la mesele mari de lemn, sub stejarii şi arţarii de lângă stadionul de fotbal din Complexul Leu, să-şi facă somnul ei, printre sacoşe...

Când am ajuns la metrou am constatat că nu mai aveam bilet. Nici bani. Am rugat pe doamna de la filtru să mă lase să trec, explicîndu-i că stau în Titan şi că nu mai am bani. Nu m-a lăsat, a venit şi poliţaiul şi m-a grăbit să părăsesc zona...

Aveam să merg pe jos, câteva ore, până acasă... Era foarte frig când am trecut pe lângă parcul Izvor, de-a lungul Dâmboviţei... Îmi clănţăneau realmente dinţii, îmi săreau din gură...
Am mers, am mers, ca un automat, de nu îmi mai simţeam picioarele. Mergeau fără mine, nu mai simţeam nici un efort, parcă eram purtat pe străzi. Doar frigul nu-l puteam alunga, vântul şi umezeala chinuitoare a ploii care mă pătrundea peste tot...

Greu era, una din cele mai grele situaţii, mă temeam că fac un şoc hipotermic, frisonul parcă nu mai înceta. Am sesizat însă, foarte discret, că în mine licărea o lumină mică, o foarte uşoară licărire de mulţumire.... Aveam o stare de parcă un cântecel firav se juca înlăuntrul meu... O stare neasemuit de blândă, de liniştită şi luminoasă petrecea undeva în mine iar eu îi simţeam prezenţa, mişcarea, legănarea, fiinţa... Nu ştiam ce este însă o primeam şi îmi era bine. M-a însoţit tot drumul. Frig îmi era, obosit eram, nervos eram, mâhnit eram şi totodată linişte şi bucurie foarte discrete, ca un parfum abia ghicit.

Da, este suferinţă atunci când renunţi la ale tale. E furie uneori, e poate chiar un regret, o vreme. E ispitire de gânduri vane, de reproşuri şi autoreproşuri. E lipsă, e chiar chin, undeva în fiinţa proprie, la oase, la miezul cald al fiinţei tale, aşa cum o percepi, aşa cum eşti obişnuit să te percepi.

Dar este şi o surpriză frumoasă, despre care nu bănuiai nimic, o bucurie şi o pace, o adâncă mulţumire care te încălzeşte. Îţi e bine, foarte bine, iar mintea nu poate pricepe cum de suferi în lipsurile tale şi totodată eşti părtaş la o bucurie atât de frumoasă.

Tainică e viaţa omului... Tainică, de neînţeles cu mintea, deseori...

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

P.S. Îmi pare rău că am făcut această mărturisire, lipsindu-mă de multe prin aceasta, în viitor... Însă îmi pare şi bine, o licărire acolo...