[cristiboss56]

CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:



(…) Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Hristos a îndumnezeit trupul (Său) încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-l de putere şi prin eforturile Lui de a Se menţine curat. În timpul morţii trupul nu s-a putut goli de această îndumnezeire. E o învăţătură a Bisericii că dumnezeirea nu s-a despărţit nici în timpul morţii, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta şi natura omenească1.

Ca atare, trupul înviat al lui Hristos nu e numai un gaj dat nouă de Tatăl, că şi noi vom învia, ci este şi un izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească, un izvor de putere şi de curăţie. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne menţine şi a spori şi noi în curăţie şi în pnevmatizarea care duce la înviere. De această pnevmatizare ţine progresul într-o transparenţă care, fiind o continuă personalizare şi întărire a persoanei noastre, e în acelaşi timp o întărire a comuniunii între noi şi Dumnezeu şi între noi.

Încă de la apariţiile Sale, Hristos iradiază din trupul Lui această putere şi slavă, sau Se face cunoscut într-o asemenea transparenţă luminoasă, care de cele mai multe ori covârşeşte trupul şi numai când voieşte îl face vizibil, dar şi atunci, străluminat de puterea impunătoare a Sa ca persoană. Despre efectul acestui trup înviat al lui Hristos asupra noastră vorbesc toţi Sfinţii Părinţi şi cântările Bisericii Ortodoxe. „A înviat Hristos, să ne curăţim simţirile“, se spune într-o cântare bisericească. Sfântul Chiril din Alexandria zice: „Căci a înviat Hristos, călcând moartea, ca şi pe noi să ne izbăvească de stricăciune şi, oprind tânguirea din pricina ei, să ne încredinţeze să strigăm plini de bucurie: «Ai întors plânsul meu în bucurie, ai rupt sacul meu şi m-ai îmbrăcat în veselie» (Ps. 29, 12)“2.

Că Hristos n-a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală neputinţă, o arată Sfinţii Părinţi şi din faptul că El Şi-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul, în sfărâmarea porţilor iadului şi în eliberarea de acolo a celor care au nădăjduit mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor care au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor care au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenţia venirii Lui în trup. Leonţiu de Bizanţ zice: „Deci, am zis că sufletul, nu pentru firea lui (căci pe aceasta o avea asemenea cu toate celelalte suflete), ci pentru dumnezeirea Cuvântului cu care a coborât şi la iad, a putut nu numai să nu fie ţinut de iad, ci a şi dezlegat legăturile celor care erau ţinuţi acolo, care au crezut în El“3. Persoana Cuvântului, intrată prin suflet într-o relaţie nemijlocită cu acele suflete, le-a menţinut în această relaţie, deci în raiul pe care l-a întemeiat prin aceasta pentru ele şi pentru toţi cei care vor răposa în El.

Despre domnia obţinută de Hristos şi peste sufletele credincioase din iad spune Sfântul Chiril din Alexandria: „Pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, pentru ca să stăpânească şi peste morţi“4. Dar în aceste cuvinte sunt implicate anumite nuanţe. Hristos este întrucâtva încă la începutul învierii şi, prin aceasta, al puterii Sale împărăteşti, în momentul când intră în iad. El e încă mort cu trupul, „dar înviat cu Duhul“, sau prin Duhul (1 Pt. 3, 18).

Despre un fel de început al învierii sufletelor încă din iad vorbesc şi cântările din Sâmbăta Mare la Vecernie: „Astăzi iadul strigă spunând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte. Dumnezeu fiind, le-a înviat“. Sau: „Astăzi iadul strigă suspinând: zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit şi pe Adam l-a înviat“.

Dar Hristos eliberează sufletele de acolo, pentru că din sufletul Lui iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării lui totale lui Dumnezeu. Puterea Lui manifestată acolo nu e dezlegată de jertfa Lui, deci nici de trupul Lui, deşi nu coboară acolo ca să sufere chinurile fără speranţă ale iadului pentru acele suflete, căci în acest caz nu le-ar putea mântui. Dar în suferinţa Lui pe cruce a fost implicată şi suferinţa pentru ele. Iar suferinţa pe cruce fiind şi o compătimire pentru oameni - această compătimire rămânând până la sfârşitul lumii -, Hristos a putut avea o suferinţă compătimitoare pentru acele suflete şi în iad. Dar această suferinţă compătimitoare e în acelaşi timp putere mântuitoare. Mila îl însoţeşte oriunde şi oricând. De aceea s-o cerem tot timpul. Dar având-o proprie şi ca om, ea nu poate fi lipsită şi de o notă de suferinţă.

Pe de altă parte, nu trebuie să socotim nici cuvântul (din epistola 1 Pt. 3, 19): „ca să vestească duhurilor din închisoare“ cu totul nepotrivit, căci le-a vestit eliberarea lor şi viitoarea înviere cu trupul şi în general le-a dus marea veste a mântuirii realizate de El. Deci a împlinit acolo şi un fel de funcţie învăţătorească-profetică, aşa cum s-a spus mai înainte, cele trei slujiri nefiind niciodată despărţite.

Hans Urs von Balthasar declară că în această concepţie răsăriteană despre învierea care începe încă în iad, reprezentată şi în icoana învierii din Răsărit, are loc „o anticipare care situează evenimentul Paştilor Sâmbătă şi o transformare a triumfului obiectiv şi pasiv într-un triumf subiectiv şi activ al lui Hristos“5. De fapt, nu e o mutare a învierii Sâmbătă, ci o considerare a începerii ei Sâmbătă, în actul de biruire a iadului, care ţinea sufletele pentru eternitate despărţite de trup.

Acest act de biruinţă e de fapt o manifestare activă a lui Hristos. Hristos nu e în iad în starea pur pasivă, din care va fi ridicat numai de Tatăl Duminică. Propriu-zis, Hristos biruieşte întâi cu sufletul iadul, pentru că Duhul Sfânt, unit cu Ipostasul Său dumnezeiesc, produce întâi îndumnezeirea sau pnevmatizarea deplină a sufletului, după ce acesta a suportat până la capăt moartea pentru Dumnezeu şi pentru oameni, intrând în comuniune desăvârşită cu Dumnezeu şi făcând loc Duhului Sfânt în Sine în mod deplin. Din sufletul astfel umplut de Duhul Sfânt iradiază şi în sufletele celor care au nădăjduit în El, din iad, puterea care le scapă de stăpânirea iadului.